Henrieta Criste

Vladimir Colin, născut pe 1 mai 1921 și decedat pe 6 decembrie 1991, a fost prozator, eseist și traducător. În 1953 a debutat cu volumul Basme, pentru care a câstigat Premiul de Stat. El a publicat numeroase romane fantastice și SF, iar cărțile sale au fost traduse în cincisprezece limbi. Scriitorul a fost recompensat, de-a lungul timpului, cu numeroase premii și a rămas în istoria literaturii române ca maestru al prozei fantastice.

„Povestea ursului cafeniu” de Vladimir Colin, este pe cât de simplă, pe atât de importantă din punct de vedere al mesajului.

Eu am descoperit această poveste pe raftul cu cărți de povești de la grădinița la care lucrez. Nu știu de câți ani era acolo cartea, însă copiii nu își aminteau povestea așa că în una din zile, în cadrul „momentului de poveste” le-am citit-o. Ei au fost foarte încântați de aceasta și am putut iniția pe baza ei o conversație valoroasă privind diferențele dintre oameni. Copiii au înțeles mesajul, iar de atunci, povestea a rămas și în sufletul meu.

Raportat la programa școlară, aceasta ar putea fi corelată cu competența generală 1 „Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană”, respectiv competența specifică 1.1. „Explorarea calității de persoană pe care o are orice om” pentu clasa a III-a. O altă competența generală cu care poate fi corelată povestea este competența generală 2 „Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viață din mediul cunoscut”, iar competența specifică este 2.3. „Deosebirea comportamentelor prosociale de cele antisociale”, competență pentru clasa a IV-a.  

Povestea de care vă spuneam prezintă întâmplările prin care trece un urs brun, sau după cum îl prezintă autorul „cafeniu”, după ce ajunge la Polul Nord în circumstanțe neprecizate.

Ajuns acolo, acesta admiră locul, însă în scurt timp un grup de foci încep să râdă și să îl batjocorească, zicând că e murdar. Ursul privi în jur, însă fu mirat fiindcă nu vedea niciun urs murdar. El aflase de la foci că acestea râdeau de el și că nu îl credeau că s-a spălat chiar în acea dimineață, așa că își văzu de drum supărat.

Nu peste mult timp întâlni un grup de urși polari cărora li se adresă cu „fraților”, dar ei, cu dispreț i-au spus că „urșii cumsecade sunt albi” și plecară îngâmfați. Ursul nostru cafeniu se așeză pe un sloi și începu să plângă până cînd un pinguin se apropie de el și îl întrebă de ce plânge. El i-a povestit cele întâmplate, iar pinguinului îi veni o idee și îi aduse ursului o bucată de săpun, îndemnându-l să se săpunească. Ursul jignit, fiindcă se spălase deja în dimineața zilei respective, acceptă în cele din urmă sfatul. În curând, toată blana îi era acoperită cu clăbuci albi.

Pinguinul îl luă pe urs de mână și îl duse în mijlocul urșilor polari, care de această dată îi lăudau blănița albă și strălucitoare. Ursul nu înțelegea mare lucru, însă era fericit, așa că îi mulțumi pinguinului și plecă la joacă.

Din păcate, un „munte de gheață” se apropia de sloiul pe care se juca alături de ceilalți urși, așa că au sărit cu toții în apă. Când se pregătea și ursulețul cafeniu să sară, acesta auzi glasul unei ursoaice care era speriată pentru puiul ei rămas pe sloi. Dintre toți urșii, numai ursul cafeniu începu să caute puiul, pe care l-a și găsit, însă muntele de gheață lovi sloiul, așa că a căzut în apă cu puiul în brațe.

Cu greu și rănit, ieși din apă. Puiul era teafăr, însă ursoaica, alături de ceilalți urși, încremeniră. Ursul era din nou cafeniu. Totuși, lăsând la o parte prejudecățile, urșii au realizat că el a fost singurul care a avut curajul să salveze puiul și au ajuns la concluzia că „Nu blana îl face pe urs”. Ursul cafeniu a primit mulțumiri din partea tuturor, iar din acea zi a putut să fie el însuși.

După o vreme de stat la Pol, s-a întors acasă și mai cântă și în ziua de azi astfel:

„Crezi că-mi pasă că te știu

Negru, alb sau cafeniu?

Inima să-ți fie dreaptă.

Eu te judec după faptă!”

În concluzie, prin această poveste putem aborda problematica diferențelor dintre oameni, a unicității, a trăsăturilor de caracter și nu doar a celor fizice, a comportamentelor prosociale în paralel cu cele antisociale, dar și multe alte aspecte.

Așadar, consider că această poveste poate constitui un punct de plecare valoros în lecția de educație civică. De asemenea, această poveste este adecvată și la gradiniță, fapt ce ne ajută pe noi educatorii să clădim încă de timpuriu bazele educației moral-civice.

Oana Floruța

Educația civică vizează societatea, iar societatea este formată din oameni. Oamenii sunt diferiți și chiar ne fură un zâmbet vorba ,,din fericire suntem toți diferiți”, dar pe de altă parte, ne și dăm seama de sensul negativ care stă în spatele acestei zicale. Desigur că este bine că suntem toți diferiți, însă ce bine ar fi să avem toți în comun trăsătura de a fi umani. Din păcate, în această minunată lume nouă este tot mai rar întâlnită această trăsătură la oameni.
Povestea pe care o aduc eu acum în lumina reflectoarelor se numește ,,Pisoiul care se temea de orice”și tratează un subiect foarte interesant care poate fi abordat la ora de educație civică. Povestea menționată anterior ne vorbește despre identificarea unor trăsături morale definitorii ale persoanei. Așa cum sugerează și titlul, personajele sunt animale, câteva pisici, o bufniță și un vultur. Acestea sunt personificate, copiilor fiindu-le foarte ușor să se identifice cu personajele poveștii. Povestea vizează desigur un pisoi foarte fricos, Fortunio, care este pus în umbră de fratele lui curajos, Charly. La îndemnul lui Maminouche, Fortunio caută ajutor la bufnița filozofală Minerva care regizează un întreg scenariu prin care Fortunio își descoperă propriile puteri și își învinge fricile. Cum face acest lucru, aflați în paginile cărții.
De ce consider că este potrivită această poveste pentru ora de educație civică? Dacă ne imaginăm că personajele noastre sunt copii și nu animale, am putea spune că Fortunio este copilul timid, fricos, retras, dar capabil de fapte mari, Charly este copilul lăudăros, căruia îi place să fie în centrul atenției, să fie admirat și care se consideră ca fiind cel mai bun dintre toți, dar și cel care îi intimidează mai mult sau mai puțin pe cei care nu sunt ca el prin faptul că le scoate în evidență ,,defectele” de a fi timid, fricos etc. Este un subiect important de abordat la educație civică începând cu clasa a III-a deoarece copiii la acest nivel ar trebui să știe care sunt precum pisoiul Fortunio și care sunt precum pisoiul Charly. Povestea oferă un bun subiect de discuție referitor la mândrie, vanitate, laudă, curaj, toleranță, empatie și încurajare. Toate sunt calități sau non-calități morale ale persoanei. Este foarte important să îi facem pe copii să empatizeze unii cu alții, să îi încurajeze la exprimare pe cei mai retrași, iar cei mai îndrăzneți să îi ridice pe cei mai puțin îndrăzneți, nu să îi pună într-un colț de umbră. Copii precum Fortunio sunt mulți: fricoși, reticenți, tăcuți, introvertiți, dar care ascund în spatele acestei cortine, minți mari și luminate și un suflet sensibil. Și copii precum Charly există: lăudăroși, fals-curajoși, cărora le place să fie în centrul atenției, motiv pentru care sunt considerați de restul grupului mai buni, ajungând să îi facă pe ceilalți copii să își dorească să fie ca ei. Ambele categorii de copii ar putea deduce din subiectul poveștii că printre adevăratele valori ale unei societăți ar trebui să se numere toleranța, respectul, empatia și încurajarea, nu mândria, vanitatea și intimidarea. Este bine să educăm mințile și sufletele tinere în acest sens pentru o societate mai bună, cel puțin din punct de vedere moral.

Alexandra Măduța

Poate ești în căutarea unei cărți bune de citit, poate ești un cadru didactic care dorește să pregătească ceva inedit pentru elevii săi la ora de educație civică sau poate ai fost obligat să citești ceva, dar nu știi ce să alegi.

Ce spui despre o carte inspirată din realitate, o carte care vorbește despre evrei, război, curaj, altruism, bunătate, solidaritate, prietenie adevărată și care NU conține detalii plictisitoare?

Atunci ești la locul potrivit, fiindcă în cele ce urmează am pregătit pentru tine câteva gânduri, idei despre cartea Numără stelele. O poveste din Copenhagade Lois Lowry.

 CINE ESTE LOIS LOWRY?

  Lois Lowry s-a născut la 20 martie 1937, în Hawaii. A început să scrie în anii ’70, îndeplinindu-și astfel un vis din copilărie. E autoarea a peste 30 de cărți pentru copii și adolescenți, declarând că măsoară succesul ca scriitoare prin capacitatea „de a-i ajuta pe adolescenți să-și răspundă la întrebările legate de viață, identitate și relații interpersonale”. Cunoscută pentru subiectele controversate abordate, Lowry este deținătoarea mai multor distincții literare, semnificativă fiind Medalia Newbery, primită pentru romanele Darul lui Jonas și Numără stelele. O poveste din Copenhaga. În prezent, Lois Lowry locuiește în Cambridge, Massachusetts, unde continuă să scrie.

POVESTEA DIN SPATELE CĂRȚII

Lois Lowry a aflat istorii cutremurătoare și emoționante de întrajutorare, de la prietena sa daneză, Annelise Platt, care era copil în perioada Ocupației germane. Și scriitoarea a fost afectată de cel de-al Doilea Război Mondial. Tatăl său – dentist – făcea parte din armata americană și era detașat în Pacific, dar pentru Lowry războiul era o imagine îndepărtată. Peste ani, prietena sa i-a istorisit ce-a însemnat să trăiești sub Ocupație, să îți ajuți prietenii să fugă cu bărci pescărești, noaptea, străbătând strâmtorile ce leagă Marea Baltică de Marea Nordului, spre incertitudinea (totuși, salvatoare) din Suedia. Sau să fii unul dintre fugari. Evident că atunci a vrut să scrie o carte și astfel, în 1989, a apărut Numără stelele. O poveste din Copenhaga.

POVESTEA DIN SPATELE TITLULUI

Titlul se referă la Psalmul 147:4 din Biblie. Peter (unul dintre personajele operei) a fost cel care a citit acest psalm într-o seară pe când erau mai mulți evrei adunați la un loc, pentru a-i liniști. În acest verset, autorul spune că Dumnezeu numără stelele și le dă nume la toate. Prin citirea acestui psalm, Peter făcea o paralelă la faptul că Dumnezeu vede totul, El poate număra stelele, El le știa și suferința. De asemenea, titlul are legătură și cu Steaua lui David, purtată la gât de Ellen Rosen, simbol al Iudaismului.

PERSPECTIVA MEA  

Această carte este o adevărată capodoperă. Nu e de mirare că romanul a fost distins cu Medalia Newbery. Încă din primele pagini am fost fascinată de personaje și de acțiune și foarte dornică să aflu ce se întâmplă mai departe. O pagină o cerea pe a doua și un capitol îl cerea pe următorul și astfel am termiant cartea într-un timp record. Este o carte captivantă, plină de suspans și multă adrenalină, o carte care prezintă acțiunile pline de curaj ale unei fetițe de doar zece ani pe nume Annemarie Johansen. Ea s-a alăturat celor mari, curajoși și ei de altfel, pentru salvarea celei mai bune prietene, Ellen Rosen, și a familiei acesteia, deoarece cei din familia Rosen erau evrei, iar în acel timp de război aceștia erau în mare pericol.

NUMĂRĂ STELELE ȘI ORA DE EDUCAȚIE CIVICĂ

Numără stelele. O poveste din Copenhaga este un foarte bun punct de plecare în abordarea trăsăturilor și valorilor morale prevăzute în programa școlară cu elevii clasei a treia și a patra precum:

• curajul
• altruismul
• bunătatea
• solidaritatea

S-ar putea porni de la citate, secvențe semnificative în jurul cărora să se construiască într-un mod creativ lecția de educație civică, cum ar fi:

lecția despre curaj ar putea avea ca punct de plecare următorul citat

„Chiar asta înseamnă curajul – să nu te gândești la pericole, ci numai la ce trebuie să faci. Sigur că ți-a fost frică. Și mie mi-a fost azi. Însă te-ai concentrat pe ce aveai de făcut.”

lecția despre prietenia adevărată, solidaritate ar putea porni de la următorul citat

„Vor avea prietenii grijă de ei, spuse Mama cu blândețe. Pentru asta există prieteni.”

Prin toate cele scrise mai sus cu multă grijă și sinceritate, îmi doresc să vă fi stârnit curiozitatea pentru lecturarea romanului Numără stelele. O poveste din Copenhaga scris de Lois Lowry, iar pe cadrele didactice îmi doresc să le fi provocat în vederea realizării unei altfel de ore de educație civică.

Referințe

Aslan, (2016). Why did they title the book number the stars. Accesat online de pe: https://www.gradesaver.com/number-the-stars/q-and-a/why-did-they-title-the-book-number-the-stars-299962

Lowry, L. (2015). Numără stelele. O poveste din Copenhaga. Editura Arthur

Number the Stars, (s.a.). Accesat online de pe: https://en.wikipedia.org/wiki/Number_the_Stars

Surleac, A. (s.a.). Halte! numără stelele. Accesat online de pe:  https://semnebune.ro/2015/halte-numara-stelele/#axzz6LRr5egsH

Verbancu, I. (2015). Numără stelele. O poveste din Copenhaga, de Lois Lowry. Accesat online de pe: https://carturesti.ro/blog/numara-stelele-o-poveste-din-copenhaga-de-lois-lowry/

Ioana Fraiu

Orele de educație civică au ca scop (și) dezvoltarea competențelor sociale de care depinde starea de bine a elevilor și a profesorilor. Pentru a le insufla elevilor comportamente prosociale și virtuți morale, pe lângă repere despre bunătate, respect, întrajutorare, exemple de bune practici, consider că este necesar să le prezentăm și comportamentele indezirabile, în vederea educării empatiei și incluziunii, elevii putând astfel să discearnă singuri între comportamentele bune și cele nepermise în relațiile cu ceilalți. În acest sens, cartea pe care o voi prezenta în cele ce urmează constituie un material didactic sugestiv și revelator.

Patricia Polacco, născută în anul 1944, este o îndrăgită autoare și ilustratoare americană de cărți pentru copii. Autoarea provine dintr-o familie cu tradiții culturale mixte și a crescut împreună cu bunicii, fiind înconjurată de poveștile și amintirile lor, de care își amintește cu nostalgie și care îi sunt și azi o sursă de inspirație neprețuită în scrierea poveștilor sale.

„Mulțumesc, domnule profesor!” este una dintre cele mai cunoscute cărți ale autoarei, cartea spunând povestea adevarată a scriitoarei Patricia Polacco, care a suferit de dislexie în copilărie și care a găsit refugiu și libertate de exprimare în artă.

Micuța Trisha este personajul autobiografic creat de Patricia Polacco, personajul întruchipând o acurată versiune a problemelor cu care s-a confruntat autoarea. Trisha își dorește mult să citească, se străduiește cum știe mai bine, dar literele i se încurcă în fața ochilor ori de câte ori vrea să citească. Deși este încurajată de înțeleapta ei bunică, Trisha suferă și începe să creadă că e grea de cap. De parcă dislexia nu ar fi o povară suficientă pe umerii unui copil, Trisha se confruntă și cu problema bullyingului. Colegii o șicanează, o batjocoresc, îi pun porecle, Eric o trage de păr, cu toții îi fac viața un calvar, fetița fiind nevoită să se ascundă în pauze pentru a scăpa de ostilitatea colegilor.  

Viața Trishei se schimbă însă radical atunci când la clasă vine domnul profesor Falker. Profesorul nu numai că o ajută pe Trisha să învețe să citească, dar îi deschide noi orizonturi, îi cultivă setea de cunoaștere, bucuria curiozității, luminându-i calea destinului pentru totdeauna.

Personajul Trishei ne amintește de alte personaje, care, la fel ca Trisha, au diferite particularități și se confruntă cu atitudinea dușmănoasă a colegilor de clasă. Așadar, Trisha ne duce cu gândul la Ela (Ela cea fără de cuvinte de Victoria Pătrașcu), la Pim (Un elf la școală de Gudule, Gregoire Mabire) și la Petru (Supa de pietre de Iulia Iordan) prin faptul că și ea este inițial umilită de colegi, iar mai apoi salvată de către bunul profesor Falker, la fel cum Ela este încurajată de Ian să vorbească pentru prima dată, Pim este susținut de colega de clasă care îi devine prietena cea mai bună, iar Petru este alinat de Smaranda. Toți acești copii ai literaturii sunt proiecții ale realității dure cu care se confruntă elevii zilelor noastre, cu mențiunea că nu toți au parte de final fericit precum în povești. În consecință, sunt de părere că povești precum Mulțumesc, domnule profesor! și cele enumerate mai sus pot accesa coarda sensibilă a copiilor prin transpunerea și indentificarea afectivă pe care le generează, contribuind totodată și la formarea şi dezvoltarea atitudinilor de responsabilitate față de ceilalți și de dezaprobare față de răul social, faţă de comportamentele neadecvate.

Finalul poveștii este cu adevărat emoționant și motivațional, mărturisirea autoarei inspirând și animând cititorul înspre disponibilitatea de a aduce bucurie, de a face bine semenilor.

Georgiana Cotos

SCRIS de Gastón Gorali

PRODUS de Juan José Campanella și Fundația Ian

CATEGORIE FILM: SCURTMETRAJ, ANIMAȚIE

CATEGORIE DE VÂRSTĂ: TOATE VÂRSTELE

AN APARIȚIE: 2018 (premiera la Cannes)

GEN: COPII ȘI FAMILIE

DURATA: 9 MINUTE

              Scurtmetrajul ,,Ian” a apărut în anul 2018, premiera având loc la Cannes. Este un film de animație care s-a calificat pentru cea mai bună  categorie de scurt metraj animat la Premiile Academiei de Film din 2019 și este  scris de către Gastón Gorali. Filmul este produs de Juan José Campanella în colaborare cu  Fundația Ian, o organizație nonprofit înființată de către mama personajului principal.

În acest film este vorba despre un băiețel pe nume Ian. Ian este elev în clasa a IV-a și suferă de paralizie cerebrală, afecțiune din pricina căreia necesită utilizarea scaunului cu rotile și a unui calculator pentru a putea comunica. 

Scurtmetrajul concurează pentru a fi nominalizat la Oscar datorită faptului că a promovat iubirea și o abordare comună a fenomenului de bullying și implicit izolare cauzate de o proastă cunoaștere a noțiunilor specifice handicapului.

Ian este un băiețel care încearcă din răsputeri în ciuda dizabilității sale să fie prezent pe terenul de joacă, însă ceilalți copii nu înțeleg de ce este diferit și păstrează distanța față de el și chiar fac glume pe seama acestuia.

De fiecare dată când nu reușește să facă ceva pe terenul de joacă, Ian se preface în bucăți mici asemenea celor dintr-un puzzle și se reîntregește înafara terenului de joacă. Ceea ce este interesant la acest personaj este că de fiecare dată găsește puterea necesară de a încerca din nou în speranța de a le atrage atenția celorlalți asupra ceea ce își dorește.

Vizionarea acestui film animat îi va face pe copii să înțeleagă că în ciuda diferențelor dintre oameni, în interior cu toții suntem la fel: cu toți avem emoții și cu toții simțim nevoia de a fi acceptați, apreciați și iubiți pentru ceea ce suntem.

Acest scurtmetraj reflectă povestea adevărată a unui băiat argentinian diagnosticat cu paralizie cerebrală ce îi afectează limbajul și mobilitatea și totodată reflectă  traumele prin care a fost nevoit să treacă alături de familia sa, datorită atitudinii luate de către copiii de vârsta lui. Datorită situațiilor dificile prin care au trecut, mama băiatului a înființat în anul 2012 Fundația Ian ce are drept scop oferirea de informații despre dizabilități și oferirea instrumentelor necesare în speranța de a putea deveni o lume mai incluzivă.

Acest film animat ar putea fi utilizat la nivel preșcolar, în cadrul activităților pe domenii experiențiale, și anume la Domeniul Om și Societate (Educație pentru Societate), grupa mare, la tema anuală ,,Cu ce și cum exprimăm ceea ce simțim?”, tema activității: ,,Toți avem emoții”. Competența generală :

2.Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte de viaţă din mediul cunoscut

Competența specifică:

2.1. Recunoaşterea unor deprinderi de comportament moral-civic în grupurile de apartenenţă

2.2. Aplicarea unor deprinderi de comportament moral-civic în contexte familiare

             Ca activitate de învățare propun vizionarea acestui film care ilustrează comportamente moral-civice. În urma vizionării filmului, copiii vor avea de lipit imagini cu diverse comportamente sociale la panoul cu ”Așa da, așa nu”, motivând alegerea făcută. De asemenea, copiii își vor exprima părerea cu privire la ceea ce simt copiii din ilustrații.

Ioana Pentea

    „Minunea” (Wonder) este un film de dramă american, care a fost regizat de Stephen Chbosky și scris de Jack Thorne, Steven Conrad și Chbosky. Se bazează pe romanul cu același nume din 2012 al lui RJ Palacio și îi are în rolurile principale pe Julia Roberts, Owen Wilson, Jacob Tremblay, Noah Jupe, Izabela Vidovic, Bryce Gheisar și Daveed Diggs.

    Filmul Wonder a fost lansat în Statele Unite pe 17 noiembrie 2017 de către Lionsgate. Este un film foarte reușit deoarece a primit doar recenzii bune din partea criticilor și a publicului, a încasat multe premii și chiar a fost nominalizat la cea de-a 90-a ediție a Premiilor Academiei pentru „Cel mai bun machiaj și coafură”.

    Toată acțiunea se învârte în jurul unui băiețel, Auggie de doar 10 ani, care locuiește împreună cu mama sa Isabel, tatăl său Nate și sora sa Olivia (Via), dar care din păcate s-a născut cu o deformare facială medicală rară, pe care o numește „disostoză mandibulo-facială”, suferind anterior 27 de intervenții chirurgicale diferite pentru a-l ajuta să vadă, să miroase, să vorbească și să audă.

     De ce consider că acest film este potrivit pentru ora de educație civică?

     În primul rând, deoarece toată acțiunea filmului se învârte în jurul acestui copil foarte iubit de familie, care nu dorește să meargă la școală din cauza înfățișării sale, dar care este nevoit fiindcă până acum a fost învățat de mama sa, care a luat decizia ca din clasa a V-a să pășească pentru prima dată într-o școală.

     Din întâmplările petrecute la școală copiii ar putea învăța ce înseamnă bunătatea, prietenia, de ce nu e bine să judecăm oamenii după aspectul fizic și ce suferințe putem provoca prin acțiunile noastre.

Toate acestea sunt scoase în evidență pe parcursul filmului de către colegii lui Auggie, având exemple pozitive precum Jack Will , colegul, care îi este alături și în final îi devine cel mai bun prieten, împotrivându-se tuturor colegilor, ba chiar își riscă bursa, luându-se la trântă cu Julian, un exemplu de așa nu, dar și precum Summer, colega căruia nu îi pasă de ce spun alții, de cum arată cineva ci de cum este ca și om.

    În al doilea rând, consider că acest film este numai potrivit pentru vârsta copiilor deoarece datorită acestuia pot învăța cum să se comporte cu un copil cu nevoi speciale și cum să-l ajute să se integreze printre ei, pentru a nu deveni o victimă a bullying-ului, un fenomen, din păcate, tot mai întâlnit în țara noastră.

     În concluzie, Wonder este un film ce m-a impresionat până la lacrimi datorită poveștii de viață a acestui copil nevinovat, dar care nu s-a dat bătut niciodată, și de la care, chiar adulții pot învăța cum să meargă mai departe în ciuda tututor răutăților din jur, devenind cu fiecare cădere tot mai puternici și mai luptători.

    Cuvintele din final ale acestui copil „minune” nu puteau de cât să arate ce înseamnă bunătatea, și faptul că toți suntem egali..

„Fii bun, căci toți duc o luptă grea!”