Educația civică trebuie ancorată în fapte - Revista de Educație Civică

Anca Fibia Bradea

Cadrul Strategic pentru Cooperare Europeană în domeniul Educației și Formării Profesionale (ET 2020) a declarat promovarea cetățeniei active drept unul dintre principalele obiective ale sistemelor de educație ale țărilor din Uniunea Europeană. Astfel, încurajarea tinerilor de a se implica în mod activ în viața socială și politică a devenit una dintre prioritățile educaționale europene, iar competențele civice și sociale – formalizate prin materii de sine stătătoare sau transcuricular – sunt predate și evaluate în învățământul public din toate țările europene.

Virtutea civică întărește legăturile comunitare și responsabilitățile oamenilor în cadrul comunității. Datorăm, oarecum, introducerea educației civice ca disciplină distinctă în țările Uniunii Europene semnalului de alarmă asupra declinului sentimentului comunitar și, evident, a conștiinței și implicării civice în societatea occidentală pe care l-a tras Robert Putnam, în urmă cu două decenii, în cartea Bowling Alone (“Jucând popice de unul singur”, 2000). Putnam analizează declinul capitalului social în Statele Unite și descrie diminuarea tuturor formelor de relații sociale pe baza cărora americanii obișnuiau să funcționeze ca structură socială. Consecința acestui lucru este că angajamentul civil activ pe care o democrație puternică o cere cetățenilor săi este subminat. Prin extrapolare, aceeași constatare s-a făcut în toate țările occidentale, ba chiar și în România.

Putnam definește trei virtuți civice: participarea activă la viața publică, încrederea, reciprocitatea dobândită prin conexiunea socială, desenând și o distincție între două tipuri diferite de capital social: bonding (care se activează în cadrul unui grup demografic) și bridging (care unește oameni din diferite grupuri).

Agregând date din General Social Survey (“Ancheta socială generală”, o anchetă sociologică a Centrului Național de Cercetare a Opiniei de la Universitatea din Chicago care colectează date și păstrează o evidență istorică a preocupărilor, experiențelor, atitudinilor și practicilor rezidenților din Statele Unite), Putnam a remarcat diminuarea alarmantă a numărului de voluntari în multe grupuri civice existente, cum ar fi cele religioase (Cavalerii lui Columb, B’nai Brith etc.), sindicate, asociații de părinți-profesori, organizații ale veteranilor, dar și în organizații ca Crucea Roșie, Lions Clubs, Rotary, Kiwanis etc. Putnam utilizează jocul de popice ca metaforă pentru a ilustra această descreștere: deși numărul indivizilor care joacă popice a crescut în ultimii 20 de ani, numărul celor care participă în ligile care organizează competiții de popice a scăzut dramatic. Dacă oamenii joacă singuri, înseamnă că nu participă la interacțiunea socială și la discuțiile civice care ar putea avea loc într-un mediu de ligă. Singurele grupuri și grupări care au crescut numeric sunt cele care au tendința de nu a încuraja interacțiunea față în față, în cadrul cărora “singurul act de apartenență constă în scrierea unui cec pentru cotizații sau, ocazional, citirea unui buletin informativ”, după cum se exprimă profesorul american.

Așa numitele generații baby boomers și X manifestă o de-conectare de la comunitate și o tendință spre individualism. Legăturile mai strânse între indivizi și comunitate existente la generațiile anterioare dispar. Putnam făcea în acea carte un apel pentru declanșarea unor mecanisme educaționale care să înceapă să instruiască tinerii americani despre virtutea civică, să se re-conecteze cu vecinii lor și să crească participarea în politică pentru a inversa tendința periculoasă. Numai printr-o înțelegere a virtuții civice, crede profesorul de la Harvard, oamenii vor putea să înflorească în comunitățile lor și să joace un rol activ în democrație.

Iar în această înțelegere un rol determinant trebuie să îl aibă educația formală. Care ar fi, totuși, scopul ultim al educației civice în școli? Să creeze cetățeni activi, care vor acționa pentru bunăstarea societății, așadar cetățeni capabili să-şi asume responsabilitatea pentru propriul destin şi destinul comunităţii.

De ce această insistență asupra formării, încă de pe băncile școlii, a unei conștiințe civice? Pentru că, fără aceasta, omul devine – ca să împrumut o metaforă a lui Edwin Abbot – o amibă. Protozaurul unicelular care trăiește pe suprafața lacului din Flatland (“Tărâmul plat”, 1884) cunoaște doar un mediu bidimensional (lăţime şi lungime) și, în consecință, nu poate vedea decât în cele două dimensiuni. Atunci când un copil aruncă o minge – care este un obiect tridimensional – în lac, amiba vede doar o linie care se măreşte şi se micşorează, pe măsură ce mingea se cufundă sau se înalță. Același tip de limitare pe care îl are amiba lui Abbot îl copleșește și pe omul fără conștiință civică.

Dar educația civică predată în școli trebuie ancorată în realitate, în fapte. Un set de cunoștințe nu sunt garanția unei practici civice. De aceea, unele sisteme de învățământ au luat sau iau în considerare evaluarea concretă, prin acțiune, a cunoștințelor civice și validarea participării active printr-un certificat, cum, de exemplu, în Olanda, unde elevii trebuie să realizeze 30 de ore în folosul comunității pentru a încheia ciclul superior secundar.

În România, educația civică se regăsește în planul cadru din ciclul primar și gimnazial. Pe de altă parte, orele de dirigenție și disciplinele socio-umane integrează varii aspecte de educație civică. De asemenea, activitățile extrașcolare, dar și pauzele sunt (sau pot fi folosite) pentru a crea contexte de exprimare civică.

Are integrarea acestei discipline în planul cadru rezultatele scontate? Unele materiale de presă publicate în temă nu ar încuraja un răspuns pozitiv foarte ferm. Iată un titlu ilustrativ: Educația civică este predată în școli după manuale vechi de 14 ani. Unii elevi nu știu că România este în Uniunea Europeană. Și un scurt fragment dintr-un interviu realizat cu o profesoară de educație civică, Lavinia Vișan, membru în Corpul Naţional al Experţilor în Management Educaţional: “…felul în care s-a propus (disciplina Educație civică – n.m.) este falimentar. Nota viciază procesul: ori se merge pe reproducere, nu pe înțelegere și pe formarea spiritului civic; ori elevii primesc oricum media 10, deoarece nu este o disciplină importantă…”.

În critica adusă pedagogiei tradiționale în cartea Pedagogy of the Oppressed (“Pedagogia celor asupriți”, 1970), educatorul brazilian Paulo Freire se referă nu o dată la educația civică. Acesta o înțelege ca dialog, care “nu poate exista decât dacă cei care dialoghează se angajează în gândire critică (…), gândire care percepe realitatea ca proces, ca transformare”. Esențială pentru o astfel de educație – crede Freire – este experiența particulară a elevilor, indiferent de vârsta sau situația lor, spre deosebire de pedagogia tradițională (non-experiențială), care încearcă “să creeze un model ideal al omului bun”, dar o face lăsând deoparte “situația concretă, existențială, prezentă a oamenilor reali”, considerând elevii niște “recipiente” care trebuie “umplute” de către profesori.

Indiferent de reticențe și neajunsuri, este necesar și chiar vital pentru societatea noastră de mâine să luăm foarte în serios educația civică în școală. Pentru a reuși, cred că trebuie pus un accent suplimentar și constant pe participare, pe încurajarea practicii civice a elevilor.

Pentru că civismul este o abilitate esențială a secolului XXI.