Maria Gligor
Din nevoia de a-i motiva pe copii să fie harnici, perseverenți, curajoși, optimiști și prietenoși a luat naștere povestea următoare, poveste compusă de mine special pentru momentele în care copilașii din clasa mea aveau nevoie de un imbold. Cu ajutorul poveștilor formative orele de dezvoltare personală, respectiv educație civică, devin mult mai atractive, copiii se identifică cu personajele pozitive din povești și încearcă să devină la fel ca acestea. Deosebit de important este să creăm o stare de bine în cadrul clasei de elevi și cum altfel decât folosind povești.
Era o dimineață frumoasă de vară. Soarele mângâia cu razele sale calde fiecare părticică din dumbrăvița, aflată tocmai în mijlocul pădurii fermecate. Aici totul era magic, iar fiecare ființă parcă avea ceva deosebit de făcut în fiecare zi.
De sub o frunzuliță mică cineva se chinuia să își scoată căpșorul la lumină. Era o mică și gingașă omidă. Tocmai se trezise dintr-un vis în care mama sa îi spusese că dacă va ajunge la Tărâmul Fluturilor de Argint o va întâlni. Era buimăcită și după ce reuși să se urce pe frunză văzu un munte gri, sclipitor. Se gândi că acolo trebuie să fie tărâmul din vis, unde se afla mama sa. Cu o hotărâre demnă de toată admirația, își înveli într-o frunză o cheiță mică, de aur, pe care o găsi în coconul său, pentru a o duce cu ea și porni la drum.
Și merse, și merse până ajunse în dreptul unui bolovan care părea atât de mare pentru biata omiduță încât un greieraș care se afla prin apropiere o sfătui să renunțe, deoarece este imposibil ca cineva atât de mic să treacă dincolo. Dar omida nu s-a dat bătută, s-a cățărat pe bolovan, târându-se cu toate puterile ei. A ajuns în vârf, iar apoi a alunecat ușor la vale pe bolovan.
De fericire că a depășit acel obstacol piciorușele ei fragile se mișcau atât de repede că aproape putea să alerge. Se opri apoi ostenită pe marginea unui iaz. După ce și-a stâmpărat setea a început să caute o posibilitate pentru a traversa iazul. Era destul de departe până în partea cealaltă, iar apa care îi uda perișorii fini nu era tocmai ceva plăcut.
De după o frunză de brusture s-a ivit o lăcustă curioasă. Omida i-a povestit planurile sale, iar lăcusta s-a hotărât să o ajute. Omida s-a urcat pe spatele acesteia și printr-o săritură sprintenă amândouă s-au trezit pe partea cealaltă a iazului. Omida i-a mulțumit prietenei sale și a plecat mai departe.
Merse ce merse, până ce ajunse în dreptul unui râu. Ajunsă aproape pe marginea cealaltă a râului, auzi un țipăt înspăimântător. Omida nu mai auzise până atunci acel sunet. Își dede imediat seama de pericol…era o pasăre ce zbura îngrozitor de agitată pe cer. Foamea i se citea în glas.
Aproape rămasă fără vlagă, omida ajunse în capăt și reuși să se arunce sub o floare de margaretă care o ascunse atât de bine că pasărea își văzu de drum și dispăru în zarea roșiatică. Era deja seară. Moartă de oboseală și de spaimă omida se ghemui lângă tulpina margaretei și ațipi, gândindu-se că mâine va fi mai bine. Dis de dimineață în jurul ei se adunaseră câteva albine, furnici, greieri și alte vietăți mărunte de la poalele muntelui. Printre ele era și lăcusta, prietena ei. Aceasta le povestise tuturor despre curajul nemaipomenit pe care l-a avut săraca omidă.
Toți credeau că a murit de la prea mult efort, când deodată, din trupușorul ei firav s-au ivit două aripi de o frumusețe nemaivăzută, de culoarea unui curcubeu superb. Devenise fluture! Ce miracol!
Cu cheița de aur la gât, omida – căreia nu-i venea să-și creadă ochilor – și-a luat zborul către Muntele Fluturilor de Argint, mulțumindu-le gâzelor pentru grija lor. Cât timp dormise a visat că acea cheiță de aur o va ajuta să deschidă porțile ferecate ale tărâmului de poveste. Era atât de fericită că își va întâlni mama încât zbura cu cea mai mare viteză. Oricât de mică fusese și oricât de anevoios păruse drumul, peste o zi omida își realizase visul, ajunse la mama ei…
Felicitări, Maria!👏👏👏
Superba!