O invitație în cutiuța amintirilor

Simona Tărcăet

Tot încercând si gândindu-mă despre ce o sa scriu la aceasta temă, gândul îmi zbura încontinuu la acea imagine a unui copil crescut la tara si care era fericit si zâmbăreț. O să vă duc într –o mica poveste, povestea unui baiat pe nume Cosmin care locuieste in satul Hotarel din judetul Bihor si care este cel mai bun frățior din lume pentru mine. Casa noastra era langa padure, un loc minunat si linistit. Aceasta imagine este imaginea copilului crescut la tara si care iubeste animalele si tot cel inconjoara in jur, in special natura. Nimeni si nimeni nu poate da o satisfactie mai mare unui parinte decat faptul de a-si vedea copilul zambind. Parintii nostri ne-au dat aripi atunci cand am avut nevoie de ele, pentru a invata zborul spre fericire. Au transformat timpul lor liber in timp liber al copilului, in suporter al pasiunilor sale. Au fost suporterii nostri, alaturi de noi, in momente frumoase dar si dificile in viata noastra. Un suporter adevarat crede in propria echipa pana la capat, indiferent de reusite sau esecuri, si ei chiar au fost cei mai devotati suporteri ai nostri. Erau unii copii care radeau de fratiorul meu ca mergea cu oile, spunandu-i: ,,nu îți este rusine sa mergi cu oile?” Nu, nu ii era  rusine,  pentru ca traia intr –un mediu frumos si sanatos, manca branza, rosii, mere, toate bio de casa. Parintii sunt primii educatori, fiind primii cu care copilul interactioneaza  si tot ei sunt cei care fac posibila participarea copilului la viata sociala, la introducerea copilului in comunitatea in care s-a nascut. Copilul reprezinta in fapt oglinda parintilor lui: corectitudinea exprimarii, calitatea limbajului, volumului cunostintelor si deprinderilor, depind de modelul oferit de parinti, mai cu seama de felul in care acestia interactioneaza cu copilul, cum il solicita.

Acasa, cei mici invata sa distinga intre bine si rau, drept si nedrept, frumos si urat in atitudini si in comportament, li se formeaza deprinderile  de ordine, rabdare, respect, cinste. Politetea, buna cuviinta si bunele maniere sunt ,,lucruri’’ care se invata. Primele reguli de politete le invatam de la parinti si bunici, apoi la gradinita si abia apoi la scoala. Cel mai frumos dar pe care il ofera parintii copiilor este propria sanatate, emotionala, fizica, spirituala, intelectuala ,,copilul are nevoie de familie dar nu de orice familie’’. Daca vrem sa ajunga un mare om, trebuie sa il crestem ca atare. Adica sa facem cu el si pentru el acele lucruri care sa il ajute sa fie mai intai un mare om, apoi sa il ajute sa se descurce in viata, sa se ajute singur atunci cand intalneste probleme in viata. Copiii se nasc cu vise si depinde de cei din jurul lor ca acestea sa devina realitate. Unui fluture nu-i frangi aripile, ci sufli ca el sa poata zbura cat mai sus pentru a avea rezultate, trebuie mai intai sa investesti. Sa investesti dragoste, rabdare, atentie si mai ales timp. Timp pentru copilul tau. Oferiti–i copilului daruri adevarate, pe termen lung. Acestea sunt radacini si aripi totodata. Imbratisati-l, sarutati-l si spuneti-i ,,TE IUBESC!” cel putin o data pe zi. Copiii au nevoie de reafirmarea dragostei parintesti. Pusculita lor sentimentala va fi astfel mereu plina! Cosmin si cu mine am  avut mereu parte de o educatie exemplara din partea parintilor, chiar daca erau oameni simpli de la tara. Ne placea mult sa mergem cu oile, dupa ciuperci prin padure. Totul era natural si sanatos. Datorita devotamentului pentru iubirea de animale si natura, si a ales ca profesie sa fie padurar, sa fie mereu in mijlocul padurii. Zambetul lui Cosmin s-a molipsit si la baiatul sau si la fetita mea, parca sunt identici ca noi de mici, si as mai vrea sa se molipseasca la toti copiii din intrega lume. Viata la tara, in aer liber, este cea mai frumoasa, te face sa te simti liber si plin de vise. Ochii, zambetul, inocenta unui copil iti da speranta ca totul o sa fie bine.

Ca viitor cadru didactic, as vrea din tot sufletul sa le transmit aceasta fericire si bucurie micilor exploratori ai lumi. Si sa nu lasam pe nimeni sa le naruie visele, sa creada cu adevarat in ele, pentru a deveni realitate. Sa le arat ca daca vor sa fie oameni mari in viata sa si aprecieze in primul rand familia. Si as face cu ei multe activitati in aer liber si multe excursii. Nimic nu–i mai frumos sa vezi in viata decat zambetul unui copil fericit si implinit. Trebuie sa incepem sa ne preocupam sa pastram trecutul. Cred ca turismul din Romania va avea de castigat daca vom pastra patrimoniul acestei tari. Sunt comunități istorice minunate care, treptat au fost invadate de constructii, din beton si arhitectura moderna, care afecteaza frumusetea si semnificatia culturala a acelei comunitati si distrug potentialul turistic. Cred ca turismul ar putea fi viitorul acestei tari, daca putem proteja si celebra biodiversitatea de aici, monumentele, peisajele si desigur padurile. Punctele forte ale unui brand romanesc, dupa parerea mea, sunt padurile, muntii, salbaticia, biodiversitatea, prezenta marilor carnivore, abundenta speciilor, care nu exista in alte locuri in Europa. Dar trebuie sa se pastreze un tip de agricultura bio, trebuie sa se pastreze biodiversitatea, florile de pe pajisti, lupii, ursii, rasii. Fiindca in restul lumii aceste lucruri s-au pierdut, asa ca turistii ar veni in numar mare sa le vada. Sa pastram aspectul original al locului, astfel ca oamenii care vin aici sa se simta ca se intorc in timp.

Vreau ca lucrurile sa fie simple, spatiile deschise, pasuni, sate si paduri, sunt locuri in care te simti in siguranta, fiindca te intorci la radacini ,la viata simpla, la viata la care oamenii tanjesc in taina. Multi stau cu ochii lipiti de calculator si Facebook, si s-ar simti eliberati intr-un loc ca acesta. Biodiversitatea e uriasa, florile salbatice, primavara, e un adevarat paradis, in plus avem munti, te simti ca esti intr-un loc salbatic, dar minunat. Si e o cale de a te desprinde de lucrurile cu care esti obisnuit. Asa ca, ocrotind, pastrand si promovand comorile naturale si culturale ale Romaniei, ne asiguram ca turistii vor veni aici in numar tot mai mare. Imi doresc din tot sufletul ca viitoarele generatii sa protejeze mostenirea naturala si culturala a Romaniei. Sa-i apropiem pe copii de animale, de pamant, de radacini. PS: Prima mea excursie cu ei as face-o în satul meu natal si la Moneasa, la o plimbare cu poneiul. Iar poneiul l-aș împrumuta de la Cosmin, frățiorul meu drag .

Cum învățăm copiii să se raporteze la natură și drumeții montane? Interviu cu Bogdan Oros, ghid și salvator montan

Mia Firezar (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

În ultimul timp, tot mai multe persoane sunt interesate de drumeții montane şi asta se observă din numărul mare de oameni pe care îl întâlneşti în natură, față de acum câțiva ani când acest obicei, era mai des întâlnit în rândul grupurilor mai mici de pasionați. Un alt motiv pentru care numărul acestora a crescut este legat de pandemie şi de restricții în privința multor locuri, cum ar fi: mall-uri, restaurante, săli de evenimente etc. Aici intervine însă îngrijorarea, şi anume: în timp ce acele persoane pasionate sunt crescute, educate să respecte şi să iubească natura, transmițând aceste valori către cei din anturajul lor, „nou veniții” nu sunt atât de…atenți. Astfel că întâlneşti în natură, pe cărări, grupuri de oameni gălăgioşi, cu pet-urile de bere la subsuori sau cu telefoanele lipite de palmă, în căutare de semnal, ocupați să-şi acceseze rețelele de socializare pentru a încărca pozele de la „şedințele foto”.

Sunt interesată să cunosc ce presupune lipsa aceasta de cunoaştere a felului în care omul se raportează la natură în interacțiunea lui cu aceasta, în special în privința drumețiilor montane. Cum ajung oamenii să viziteze unele atracții turistice, urcând cu maşina până lângă obiectivul turistic, de ce întâlnim persoane cu toc pe munte, cât de reală este problematica turismului responsabil sau ce se poate face ca generațiile care vin ca acestea să prindă drag de natură şi să respecte/păstreze sălbăticiunea acesteia?

În sensul acesta, m-am gândit să intervievez un „om al muntelui”, Oros Bogdan, salvator montan voluntar, Bihor

  • ocupație: ghid montan şi ghid turistic (nr. atestat 5407);
  • hobby: mountain bike, speologie, canyoning, ski, alpinism, supraviețuire, înot
  • membru al Clubului de Speologie Cristal Oradea
  • salvator montan atestat la Serviciul Judeţean Salvamont – Salvaspeo BH
  • paramedic
  • tehnician Salvaspeo în cadrul Serviciului Județean Salvamont Salvaspeo Bihor
Foto: Adi Firezar
  • De ce în România, încă întâlnim pe munte persoane în şlapi, tocuri sau cu boxele portabile după ei?

La noi în țară, educația montană lipseşte cu desăvârşire pentru marea majoritate a oamenilor. Din păcate, ieşitul la munte este asociat cu muzica dată la maxim, consumul de băuturi alcoolice şi mâncarea în exces, care de multe ori reprezintă şi scopul principal al acestor ieşiri în natură. Echipamentul neadecvat este rezultatul necunoaşterii şi indiferenței,  plus că un echipament montan presupune investiții financiare suplimentare pe care mulți nu sunt dispuşi să le facă. În consecință, întâlnim oameni pe munte în şlapi sau tocuri pentru care o ieşire în natură nu diferă cu nimic de o plimbare în mall sau în parc.

  • Care este echipamentul de bază care este necesar/indicat să îl aibă o persoană pe munte?

Echipamentul de bază diferă în funcție de anotimp (vară/iarnă) dar există şi elemente comune care se regăsesc în ambele situații. Astfel, în ambele cazuri avem obligatoriu bocancii de drumeție, îmbrăcăminte tehnică indicat a fi folosită în straturi,  frontală (sursa de lumină), baterii de rezervă, telefon mobil, aplicație de navigație cu GPS şi hărțile adecvate zonei pe care o vizităm, o hartă pe suport de hârtie, recipient pentru apă, mâncare, trusă de prim ajutor, fluier. La aceasta listă se mai pot adăuga elemente specifice anotimpului şi a tipului de activitate.

  • Ce semnifică vorba: „Muntele se mănâncă cu lingurița, nu cu polonicul?”

Mersul la munte este mai mult decât o simplă drumeție, este o experiență care trebuie savurată cu toate încercările ei. Pe munte ai ocazia să te reîntâlneşti cu tine însuți, să te redescoperi şi să percepi o altfel de realitate, dar toate acestea necesită timp şi răbdare. Pe munte, timpul se opreşte şi te îndeamnă să te opreşti şi tu, ca să simți tot ceea ce te înconjoară.

  • Ai ghidat, în activitatea ta, grupuri de copii? Care este atitudinea lor față de natură?

Da, am ghidat copii, iar atitudinea lor față de natură era, de fapt, atitudinea părinților acestora față de natură. Copiii sunt oglinda părinților, iar acest lucru mi s-a confirmat în 99% din cazuri. Copiii iubesc muntele/natura, este în firea lor şi este o plăcere să îi priveşti cum explorează şi descoperă ei pădurea, peşterile,  fauna, flora. Pentru ei totul este WOW şi totul este prețios.

  • În grădinițe/şcoli se vorbeşte puțin despre respectul față de mediul înconjurător. Consideri importantă introducerea în programa şcolară a unor cursuri despre natură/munte? Pe ce anume ar trebui să se focuseze acestea?

Programul educațional are mari lacune în ceea ce priveşte protecția mediului înconjurător, iar introducerea în programa şcolară a unor cursuri despre protecția naturii ar fi un pas important, chiar obligatoriu. Un mic pas s-a făcut în această privință, cu introducerea în activitatea şcolară a „săptămânii altfel” care a dat şansa copiilor/elevilor să afle informații interesante despre natura şi protecția acesteia, de la ONG-urile de profil. Si noi organizam astfel de activități pentru copii, prin serviciul Salvamont Salvaspeo Bihor şi prin clubul de speologie Cristal. În principiu, cursurile despre natură ar trebui să se focuseze pe descoperirea mediului înconjurător, respectul față de natură şi protejarea acesteia.

  • Cine ar trebui să propună aceste cursuri în curriculara şcolară? Dar persoana potrivită să țină astfel de cursuri, cine ar fi?  

Curricula şcolară poate fi schimbată doar prin presiuni din partea ONG-urilor/Asociațiilor şi din partea părinților. Dar degeaba se introduce un curs  despre natură daca stilul de predare nu se schimbă. Aceste cursuri ar trebui să fie 90% aplicate în natură şi nu predate de la catedră. Dacă ar exista sprijin din partea statului pentru diferite ONG-uri, eu cred ca aceste cursuri ar putea fi predate de oameni dedicați din cadrul acestor asociații, cu mult mai bune rezultate decât în cazul educației clasice.

  • Se tot vorbeşte în ultima vreme despre „turismul responsabil”. Există programe, în țara noastră, gândite pentru copii care să promoveze turismul responsabil? Cum vezi tu un astfel de program?

Turismul responsabil este un concept care sună foarte bine pe hârtie, dar este foarte greu de implementat în realitate. Deocamdată, eu nu ştiu niciun program guvernamental dedicat special copiilor în ceea ce priveşte turismul responsabil. ONG-urile, prin intermediul unor granturi sau fonduri europene, au mai oferit programe de conştientizare a protecției mediului în rândul copiilor, dar din păcate sunt prea puține.

Din punctul meu de vedere, un astfel de program ar putea fi redeschiderea şi reorganizarea taberelor şcolare naționale. În ultimii ani, statul a tratat cu indiferență acest aspect, iar acum firmele private au preluat această inițiativă doar că, din păcate, nu toți copiii îşi permit aceste tabere private.

  • Ce face diferența între România şi alte țări (cele sudice, de exemplu) în ceea ce priveşte atitudinea responsabilă în natură?

În general, țările occidentale au înțeles şi au prioritizat educația pentru protecția mediului înconjurător. Şi Romania înțelege importanța acestui tip de educație doar că noi nu facem paşi esențiali în această direcție. Ştiu că în Franța, de exemplu, copiii sunt îndemnați să facă sporturi în natură (speologie, escaladă, ski, echitație, drumeții etc.) prin curricula şcolară, iar acest lucru are un impact major în reintegrarea copiilor în medii naturale. Din păcate, la noi trendul este integrarea copiilor în mediile urbane (mall-uri, parcuri, parcuri de distracții), iar acest lucru cred că va avea urmări nefaste pentru generațiile viitoare.