Daniela Modog (Liceul Teoretic „Gabriel Țepelea” Borod, Bihor)
M-am confruntat cu două dileme în ultima perioadă, amândouă fiind legate de îndatoririle moral-civice ale noastre. Prima dilemă a pornit de la o scurtă conversație surprinsă în cancelaria școlii, unde directorul instituției le-a reamintit diriginților să fie mai atenți la copii, să nu mai arunce ambalajele peste tot, să le pună în coșuri, să nu se urce cu picioarele pe bănci (mai ales în condiții de pandemie), să nu mai zdrobească creta intenționat în fața tablei (există în unele săli de clasă și table vechi), etc. Discuția venea în contextul în care, de nenumărate ori, le-am atras atenția copiilor să aibă grijă de sala lor de clasă, pentru că este oglinda lor, ca și colectiv, fiind aruncate foarte multe ambalaje pe sub bănci și în jurul coșului (cornuri primite prin acel program arhicunoscut).
Răspunsul unanim m-a uimit: „Ce? N-are vreme doamna de serviciu să le ia? Acela este serviciul ei‟. Într-adevăr, acesta este serviciul pe care îl prestează, dar de aici și până la decăderea morală și civică este doar un pas. Da, este de datoria fiecăruia să ne implicăm, să corectăm anumite credințe nefondate și să luam ambalajul, chiar dacă nu este „opera‟ noastră, de cele mai multe ori fără ca cineva să ne atragă atenția.
Fiecare copil este învățat de părinți în cei 7 ani de casă să salute, să păstreze curățenia, să arunce ambalajele la coș etc., iar faptul că cineva este plătit să strângă aceste lucruri nu trebuie să îi determine pe copiii noștri să uite aceste lucruri și să adopte această atitudine lejeră. O societate puternică este aceea în care atitudinea civică trebuie să fie una formată de timpuriu, ca elevul să dobândească deprinderi și atitudini, la bază cărora să fie respectul, politețea și corectitudinea.
Nu cred că este o rușine în a fi femeie de serviciu / îngrijitoare la o școală, întreprindere, și așa mai departe, iar noi nu putem caracteriza un om prin funcția pe care o deține, ci prin calitatea umană. Se pune o presiune prea mare pe aspectele superficiale ale societății contemporane și nu pe normele de etică socială pe care trebuie să le respectăm. Mulți elevi se bazează pe poziția respectabilă a părinților în societate, așa că răspund nonșalant: „de ce să strâng eu ambalajele, de ce să respect pe cineva cu un nivel de trai mai scăzut decât al meu, nu sunt obligat…‟ și altele.
În calitatea noastră de cadre didactice nu putem fi indiferenți la această realitate și să asistăm la decăderea valorilor moral-civice ale elevilor noștri, pentru că în scurt timp ei vor crește și vor avea un rol important în societate și, la rândul lor, își vor educa copii în această manieră.
Cea de-a doua dilemă este referitoare la istorie! Sunt profesor de istorie și îmi place să cred că am sădit, măcar în sufletul unui elev, dragostea de țară. De ce spun aceste lucruri? Pentru că mă revoltă faptul că în permanență am senzația că se vorbește despre conducătorii țării noastre sau despre statul român în moduri denigratoare, în diferite canale de media. Cred, spre deosebire de cei care fac asta, că ar trebui să dăm și exemple pozitive. Eu una fac asta, de exemplu, atunci când vorbesc despre un conducător al statului, Carol I, și despre faptul că a fost un factor de stabilitate în crearea statului român. Am scos în evidență anumite evenimente importante: a fost prinț străin, adus clandestin în țară, jurământul l-a rostit în franceză (pentru că nu cunoștea limba, dar s-a străduit să o învețe) și cel mai important a pus datoria față de țară ca un deziderat, pe un piedestal, pe care s-a străduit toată viața să îl îndeplinească. A considerat ca are o datorie morală și civică față de cei care și-au pus încrederea în el. Avea o zicală: „Românii sunt inteligenți, dar duc lipsă de caracter‟. Mi-e teamă că aceste cuvinte sunt valabile și după o sută de ani. De aici vine dilema mea. De ce ne este rușine de istoria noastră? De ce nu îi apreciem și stimăm pe cei care merită cu prisosință acest lucru? La școală, în S.U.A,. harta statului lor tronează în mijlocul hărții principale! Își respectă steagul! Și exemplele pot continua. Să facem o scurtă comparație intre două situații diferite: regele Carol I a dat ordin să i se realizeze coroana din oțelul unui tun turcesc de la Plevna, capturat prin sudoare și sânge de armata română, formată, majoritar, din țărani, iar – pe de altă parte – regele manelelor are coroană din aur și pietre prețioase!
Dacă pentru un rege a fost suficient oțelul pentru simbolul reprezentat de acesta, pentru noi de ce nu este suficient? Am uitat să îl onorăm cum merită, pe el și pe sutele de mii de oameni care au murit pentru ca noi să fim liberi, să avem drepturi, să avem o societate democratică, ca toți copiii să aibă acces la educație și multe altele. Carol a respectat țara care l-a adoptat și a servit-o personal pe câmpul de luptă, punând datoria față de ea mai presus de propria persoană. Aceste lucruri aș dori să le prezinte televiziunile, insuflând respectul față de personalități trecute sau prezente ale României.
La final, am de amintit un singur eveniment: trecând pe coridor am auzit doi elevi jignindu-se unul pe celălalt cu termenul de „țăranule‟. Nu cred că ei înțeleg cu adevărat semnificația cuvântului. Țăranii români au fost acele persoane îmbrăcate în costume populare (pentru că nu toți nu aveau uniforme), mulți cu opinci în picioare, care au trecut pe jos Carpații și-au apărat țara, în tranșee, au eliberat-o, lăsând în urmă mulți copii care s-au întrebat: „Tată, unde ai rămas?‟, iar răspunsul era unul dureros: „Pe drum de gloanțe, la popas!‟. Numele lor se regăsesc, azi, doar pe câte un monument închinat eroilor, care se bucură de atenție doar în zilele comemorative sau la știrile de la ora 5 când se prezintă vandalizarea lor.
Ca o concluzie cred că educația civică are un rol important în a-i determina pe elevi să conștientizeze contribuția pe care o au ca membri ai societății, să fie informați, responsabili, respectuoși și să aprecieze valorile și personalitățile care au realizat aceste deziderate.