Iulia Nedea (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)
Cartea Wangari Maathai – femeia care plantat milioane de copaci, scrisă de Franck Prévot, prezintă, întâi de toate, biografia unui om curajos.
Născută în anul 1940, în Kenya, într-o familie nevoită să lucreze pentru coloniștii britanici, Wangari învață încă de foarte mică o lecție fundamentală: anume că „un copac valorează mai mult decât lemnul lui”.
Viața lui Wangari e repusă într-o nouă lumină în clipa când fratele său îi adresează mamei o întrebare care va schimba destinul fetei: „De ce nu poate Wangari să meargă la școală?” Este momentul ce surpă limita pe care și-o impuneau femeile până la acea dată – de a continua să rămână în cercul restrâns al tradiției ce le permitea doar „să gătească, să-i supravegheze pe cei mici și să cultive pământul, înainte de a se căsători și de a avea, la rândul lor, copii”.
Dorința de cunoaștere a fost primul lucru care a făcut-o pe Wangari să capete încredere că va deveni un om important în lumea din care face parte: „Wangari își dorea să știe tot, să înțeleagă tot: și-a luat bacalaureatul într-o epocă în care foarte puțini africani învățau să citească”. Datorită pasiunii sale pentru cunoaștere, Wangari este invitată de președintele Americii, alături de 600 de tineri kenyeni, să studieze la universitatea americană. În State se confruntă pentru prima dată cu discriminarea – Wangari ajunge în America în anii 1960, într-o perioadă în care afro-americanii cereau tot mai mult drepturi egale cu ale albilor. În Kenya, oamenii de culoare trăiau, la rândul lor, o altă revoltă: nu aveau dreptul să-și cultive pământurile și să-și conducă țara.
Odată întoarsă acasă, Wangari descoperă o altă țară: Kenya nu mai era stăpânită de coloniștii britanici, însă oamenii se confruntau cu o altă problemă – conducătorii de acum ai țării învățaseră de la coloniști că se pot îmbogăți tăind pădurile și vânzând lemnul. Wangari simte și vede șocul ce planează asupra Kenyei în urma tăierii pădurilor: animelele sălbatice încep să dispară, sursele de hrană devin tot mai puține, râurile devin noroioase din cauza lipsei copacilor care le fixează, iar clima se schimbă radical.
Este din nou un moment de răscruce pentru Wangari: ea realizează că lucrul care o poate ajuta să salveze situația acum este tocmai cultura dobândită la studiile din State. Iar acest lucru o ajută să descopere cel de-al doilea element necesar în ecuația schimbării: Wangari îndrăznește să rostească cu voce tare un discurs care să convingă autoritățile din întreaga lume că „pădurea este una dintre cele mai prețioase comori ale umanității”.
Însă cultura, curajul și știința de a vorbi par că nu-i sunt suficiente lui Wangari: următorul pas, și cel mai important, este să înceapă să se implice direct, să lupte pentru schimbarea pe care și-o dorește. În 1977, creează „Mișcarea Centurii Verzi”: „Mergând din sat în sat, ea vorbește în numele copacilor, animalelor și copiilor – adulții de mâine. Îi învață că trebuie să te gândești la viitor, chiar dacă prezentul e atât de greu: să faci rost de mâncare și apă pentru familie, să găsești loc de muncă, să supraviețuiești… Îi încurajează pe săteni să discute, în sfârșit, despre toate problemele lor, cu cuvintele lor și în limba tribului lor. Și toate aceste cuvinte călătoresc. În sate, în ziare, în scrisori adresate guvernului, în capitale, în organizații internaționale”.
Pentru a-și atinge țelul, Wangari luptă inclusiv cu dictatura care stăpânea Kenya la acea vreme – mai exact, luptă fizic, chemându-și prietenii și așezându-se în fața buldozerului care urma să ajute la construirea unor construcții și a unei statui a conducătorului țării, iar în scurt timp reușește să facă regimul totalitar să dea un pas înapoi în deciziile nedrepte pe care le lua.
Wangari devine, în urma acestor lupte, „femeia care trebuie doborâtă”: este trimisă în închisoare de mai multe ori – dar ajunge să lupte pentru eliberarea deținuților politici. De multe ori e nevoită să fugă în străinătate, însă nu renunță. Văzând nevoile celor din țara ei, Wangari își propune lucruri și mai mari: candidează la alegeri, își înființează un partid ecologist și adună forțe pentru a deturna regimul totalitar din Kenya. Conducătorul țării încearcă să divizeze triburile pentru a le stăpâni mai bine, dar Wangari găsește o soluție și pentru aceasta: restabilirea păcii între oameni printr-o modalitate foarte simplă – le propune oamenilor să le ofere celor din triburile vecine plante din pepiniere lor, făcând să rodească „arbori ai păcii” între ei.
În 2002, regimul dictatorial este deturnat, iar Wangari e aleasă deputată, iar apoi – ministru al mediului. În 2004, Wangari a primit Premiul Nobel pentru Pace și a sărbătorit evenimentul printr-un gest esențial simplu: făcând o plecăciune la poalele muntelui Kenya și plantând acolo un arbore de foc.
Dincolo de faptul că propune un model de curaj și asumare, cartea Wangari Maathai – femeia care plantat milioane de copaci ne pune înainte un destin rupt dintr-un film de acțiune, în care eroul poate trece peste orice obstacole, doar fiindcă și-a făcut un țel din a învinge și de a se așeza în latura binelui. Pentru cei mari, cartea e o biografie exemplară și un document istoric, în același timp. Celor care pornesc însă în viață cu dorința de a-și lăsa urmele pașilor pe unde trec, cartea le deschide înțelegerea despre cât de important este să cunoască și – mai ales – să își cunoască drepturile, voința, dar și limitele, ca să le poată depăși. În plus, față de cele trei componente esențiale din ecuația curajului pe care le propune: cultura, știința de a vorbi, dorința de a acționa, Wangari Maathai este un model de om printre oameni – ea are conștiința faptului că numai o comunitate puternică și unită poate aduce o schimbare.
Prévot, Franck, Aurélia Fronty (ilustrator), Wangari Maathai – femeia care plantat milioane de copaci, Editura Cartemma, 2008.
