Categorie: Recenzii

Publicat pe

Momo: o lecție despre cât de prețios este timpul

Mălina Gal (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

„Întregul timp care nu e simţit cu inima e la fel de pierdut ca şi culorile curcubeului pentru un orb sau cântecul unei păsărele pentru un surd. Din păcate, există inimi oarbe şi surde care nu simt nimic deşi bat.” (Michael Ende în Momo)

Mie îmi place foarte mult să citesc orice tip de carte, pentru că mă relaxează foarte mult și mai ales pentru că din fiecare carte avem câte ceva de învățat, chiar dacă citim o carte adresată în primul rând celor „puțin mai mici” zic eu, potrivită copiilor de clasa a III-a și a IV-a, eu am ales să scriu despre aceasta carte, Momo, pe care am citit-o în primul meu an de facultate și pe care aș mai citi-o cu prima ocazie, o recomand tuturor deoarece este o carte care te ţine lipit de ea chiar dacă este o carte pentru școlarii mici și cu greu o lași din mână.

În această carte este scrisă povestea lui Momo, o fetiță orfană care nu știe să scrie și să citească trăiește printre ruinele unui amfiteatru părăsit de la marginea unui mare oraș, dar Momo are un dar pe care nimeni din acel oraș nu îl are, ea știe să asculte oamenii, acest dar este legat de faptul că fetița are tot timpul din lume, ocupația ei de bază fiind aceea de a-i învăța pe copiii din cartier cum să se joace folosindu-și imaginația și de a-i asculta pe adulți privind cu răbdare în sufletele lor, făcându-i pe aceștia să-și dea singuri seama care este soluția pentru problemele lor.

Pe mine această carte cu povestea lui Momo m-a făcut sa înțeleg cât de important și prețios este timpul, chiar dacă nu este o poveste cu care am fost obișnuiți,  se aseamănă foarte mult cu realitatea pe care o trăim în zilele de astăzi, mereu auzim vorba „nu am timp, vorbim altădată”, „nu am timp acum să te ascult”, care este foarte dureroasă pentru noi toți, mai ales pentru cei mici. Momo este un exemplu pentru noi toți și ea demonstrează ca toți copiii AU TIMP, ei ne învață sa acordăm timp chiar și celor mai mărunte lucruri și știu să asculte ceea ce au de spus oamenii din jurul lor, pentru caă nimic nu este mai important decât prezentul.

Cum am mai spus, în primul rând trebuie să învăţăm să acordăm timp și să nu lasăm ceva pe mai târziu, iar apoi ca și viitoare cadre didactice trebuie să îi învăţăm și pe copii să asculte părerea celorlalți, să îi învăţăm să acorde timp oamenilor și lucrurilor care îi înconjoară, deoarece, ce nu este trăit și simțit la timp, nu mai este trăit și simțit niciodată.

Cartea Momo scrisă de Michael Ende o consider foarte importantă și interesantă pentru a discuta despre ea la o oră de educaţie civică, deoarece pe lângă faptul că trebuie să fim buni, să protejăm mediul înconjurător, eu consider că este foarte important să știm sa ascultăm o persoană care are ceva să ne spună și mai ales trebuie să știm să oferim timp tuturor lucrurilor care sunt cu adevărat importante pentru noi, deoarece așa cum ne formam principiile și obiceiurile de când suntem mici, așa o să fim și când vom fi mari. Sunt convinsă că un copil ce își știe de mic căror lucruri trebuie să le acorde timp, el pornește încet, dar sigur, pe un drum bun în viață dacă are și sprijinul cadrelor didactice și nu în ultimul rând, dacă are și sprijinul părinților.

Publicat pe

„Ian”: un film inspirat de realitate și care vrea să schimbe lumea

Denisa-Alexandra Oniţa (studentă anul III, Pedagogia învăţământului primar şi preşcolar)

Am ales să fac recenzia unui film deoarece printr-un film reuşim să convingem cel mai repede pe oricine în legătură cu un subiect.

Educaţia civică înseamnă şi incluziune, idee care trebuie să fie insuflată de cineva atunci când vorbim despre copii. Fie că este vorba despre părinţi sau despre profesori, copiii au nevoie de cineva care să îi inspire să vadă egalitatea dintre ei. Profesorii au obligaţia morală de a-i pregăti pe elevi să devină persoane civice cu simţ de răspundere, să fie loiali şi să îşi iubească aproapele. Dumnezeu ne lasă pe fiecare unici în felul noastru, dar cu toţii suntem egali în faţa Lui. Chiar dacă unii copii se nasc cu dificultăţi fizice sau psihice, ei rămân tot copii şi vor să se joace. Au nevoie de joc şi de a se juca cu ceilalţi copii. Au nevoie să fie trataţi ca ceilalţi şi să fie incluşi în colectiv. Din cauza gândirii societăţilor umane, copiii cu dificultăţi sunt priviţi diferit, iar, din păcate, lumea îşi schimbă mentalitatea într-un mod lent.

Este greu pentru copiii cu dificultăţi care nu sunt incluşi, dar şi pentru părinţii acestora, la fel cum Sheila Graschinsky, o mamă din America Latină, se confrunta cu lipsa incluziunii copilului ei pe terenul de joacă.  Filmul de animaţie intitulat „Ian” este realizat pentru a promova o societate incluzivă, iar acest scurt-metraj este inspirat din realitate. Filmul este făcut pentru a putea fi înţeles şi de preşcolari dar şi de adulţi, care reuşesc să extragă mai multe substraturi.

Ian este un băiţel de clasa a IV-a care are paralizie cerebrală, iar acesta este dependent de un scaun cu rotile şi comunică cu ajutorul unui calculator. Ian doreşte, ca majoritatea copiilor, să se joace însă ceilalţi copii râd de el, îl umilesc şi nu se joacă cu el. Acesta se luptă pentru a fi inclus în colectiv. La fel ca ceilalţi oameni cu dizabilităţi care se luptă în mod regulat pentru accesul la spaţiile publice, la locurile de muncă şi la incluziunea socială, Ian încearcă să obţină accesul la ceva ce îşi doreşte, la lucrul la care copiii ceilalţi au accesul cu uşurinţă. El încearcă să spargă barierele impuse de societate, iar finalul filmului este pe măsura aşteptărilor telespectatorilor. „Ian” a fost premiat pentru publicul din întreaga lume pe YouTube şi a fost difuzat pe multe canale de desene animate. 

Mama lui Ian, Sheila Graschinsky s-a confruntat cu problema incluziunii copilului său şi a dorit să aducă puţină educaţie civică colegilor de joacă a lui Ian. Văzând că în lume este nevoie de mai multă educaţie civică decât şi-ar fi închipuit, aceasta a scris o carte intitulată „Dorul”, carte ce a fost înmânată copiilor de pe terenul de joacă care l-au hărţuit pe Ian şi tot ea a pus bazele Fundaţiei „Ian”, o fundaţie non-profit, pentru a schimba atitudini şi mentalităţi faţă de persoanele cu dizabilităţi. Apoi Sheila Graschinsky a mers la MundoLoco, un studio de animaţie digitală de top din America Latină, pentru a crea filmul de animaţie „Ian” în scopul de a transmite mesajul incluziunii publicului din întreaga lume.

Am să las aici link-ul pentru filmul de animaţie, merită văzut. Vizionare plăcută!

Publicat pe

La Vita e bella: poezie cinematografică

Ramona Roman (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Mai știe cineva filmul cu acest titlu? Unii dintre noi poate l-am uitat, iar alții poate nici nu au auzit despre acest film. Filmul este dincolo de orice descriere: a fost lansat in 1997 de regizorul și actorul italian Roberto Benigni. Dar poate vă puneți, în mod absolut legitim, întrebarea „care este legătura dintre acest film și principiile educației civice?”, principii pe care ne străduim prin diferite activități să le imprimăm elevilor noștri. Răspunsul cel mai concludent îl veți avea doar atunci când veți viziona voi înșivă această peliculă inedită.

Acțiunea se petrece în Italia interbelică guvernată de liderul fascist Benito Mussolini. Și da, filmul nu evită deloc plaja de subiecte tragice care pot să existe în acest context: ororile războiului, lagărele de exterminare, drama discriminării evreilor, familiile destrămate sau distruse de nedreptatea socială, de intoleranța propovăduită de idei naționaliste utopice. Poate unii dintre voi veți spune că s-au ecranizat zeci de filme despre aceste subiecte, care mai de care mai dramatic. Veți spune că deja am învățat lecția și știm cert că ura, disprețul, intoleranța față de cei care sunt diferiți față de noi generează drame și tragedii umane. Însă filmul lui Benigni este unul dintre cele mai frumoase filme pe care eu le-am vazut vreodată. „La Vita e Bella” este o poezie cinematografică, un imn închinat iubirii, bunătății, frumuseții. Este un film care se urmărește de la inceput până la sfârșit cu zâmbetul pe buze sau cu hohote de râs, iar alteori zâmbetul de pe buze este condimentat de lacrimile care curg șiroaie pe obraz. Pentru că regizorul a avut ideea genială de a ieși din tiparele clasice dedicate acestor subiecte dureroase din istoria umană. A creat o operă de artă care creează o emoție foarte puternică celui care privește pelicula. Eroul principal, jucat de însuși regizorul italian, este un personaj ieșit din comun, plin de viață și imaginație, cu sufletul plin de iubire și de bunătate. Își iubește soția într-o manieră în care, poate, multe dintre noi ne-am dori să fim iubite, își adoră băiatul care îl însoțește chiar și în lagărul de concentrare. Tatăl face supraeforturi de a ascunde copilului realitatea cumplită pe care o trăiește. Imaginația fecundă a tatălui găsește explicații inofensive pentru orice grozăvie care se petrece in film, tocmai pentru a păstra neatins de ură și răutate sufletul copilului.

Vă îndemn să vedeți filmul, să-l descoperiți și să trăiți intens emoție pură. Filmul are un mesaj profund uman: este un îndemn la iubire, bunătate, acceptare, toleranță.

Publicat pe

Biografia unui om curajos

Iulia Nedea (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Cartea Wangari Maathai – femeia care plantat milioane de copaci, scrisă de Franck Prévot, prezintă, întâi de toate, biografia unui om curajos.

Născută în anul 1940, în Kenya, într-o familie nevoită să lucreze pentru coloniștii britanici, Wangari învață încă de foarte mică o lecție fundamentală: anume că „un copac valorează mai mult decât lemnul lui”.

Viața lui Wangari e repusă într-o nouă lumină în clipa când fratele său îi adresează mamei o întrebare care va schimba destinul fetei: „De ce nu poate Wangari să meargă la școală?” Este momentul ce surpă limita pe care și-o impuneau femeile până la acea dată – de a continua să rămână în cercul restrâns al tradiției ce le permitea doar „să gătească, să-i supravegheze pe cei mici și să cultive pământul, înainte de a se căsători și de a avea, la rândul lor, copii”.

Dorința de cunoaștere a fost primul lucru care a făcut-o pe Wangari să capete încredere că va deveni un om important în lumea din care face parte: „Wangari își dorea să știe tot, să înțeleagă tot: și-a luat bacalaureatul într-o epocă în care foarte puțini africani învățau să citească”. Datorită pasiunii sale pentru cunoaștere, Wangari este invitată de președintele Americii, alături de 600 de tineri kenyeni, să studieze la universitatea americană. În State se confruntă pentru prima dată cu discriminarea – Wangari ajunge în America în anii 1960, într-o perioadă în care afro-americanii cereau tot mai mult drepturi egale cu ale albilor. În Kenya, oamenii de culoare trăiau, la rândul lor, o altă revoltă: nu aveau dreptul să-și cultive pământurile și să-și conducă țara.

Odată întoarsă acasă, Wangari descoperă o altă țară: Kenya nu mai era stăpânită de coloniștii britanici, însă oamenii se confruntau cu o altă problemă – conducătorii de acum ai țării învățaseră de la coloniști că se pot îmbogăți tăind pădurile și vânzând lemnul. Wangari simte și vede șocul ce planează asupra Kenyei în urma tăierii pădurilor: animelele sălbatice încep să dispară, sursele de hrană devin tot mai puține, râurile devin noroioase din cauza lipsei copacilor care le fixează, iar clima se schimbă radical.

Este din nou un moment de răscruce pentru Wangari: ea realizează că lucrul care o poate ajuta să salveze situația acum este tocmai cultura dobândită la studiile din State. Iar acest lucru o ajută să descopere cel de-al doilea element necesar în ecuația schimbării: Wangari îndrăznește să rostească cu voce tare un discurs care să convingă autoritățile din întreaga lume că „pădurea este una dintre cele mai prețioase comori ale umanității”.

Însă cultura, curajul și știința de a vorbi par că nu-i sunt suficiente lui Wangari: următorul pas, și cel mai important, este să înceapă să se implice direct, să lupte pentru schimbarea pe care și-o dorește. În 1977, creează „Mișcarea Centurii Verzi”: „Mergând din sat în sat, ea vorbește în numele copacilor, animalelor și copiilor – adulții de mâine. Îi învață că trebuie să te gândești la viitor, chiar dacă prezentul e atât de greu: să faci rost de mâncare și apă pentru familie, să găsești loc de muncă, să supraviețuiești… Îi încurajează pe săteni să discute, în sfârșit, despre toate problemele lor, cu cuvintele lor și în limba tribului lor. Și toate aceste cuvinte călătoresc. În sate, în ziare, în scrisori adresate guvernului, în capitale, în organizații internaționale”.

Pentru a-și atinge țelul, Wangari luptă inclusiv cu dictatura care stăpânea Kenya la acea vreme – mai exact, luptă fizic, chemându-și prietenii și așezându-se în fața buldozerului care urma să ajute la construirea unor construcții și a unei statui a conducătorului țării, iar în scurt timp reușește să facă regimul totalitar să dea un pas înapoi în deciziile nedrepte pe care le lua.

Wangari devine, în urma acestor lupte, „femeia care trebuie doborâtă”: este trimisă în închisoare de mai multe ori – dar ajunge să lupte pentru eliberarea deținuților politici. De multe ori e nevoită să fugă în străinătate, însă nu renunță. Văzând nevoile celor din țara ei, Wangari își propune lucruri și mai mari: candidează la alegeri, își înființează un partid ecologist și adună forțe pentru a deturna regimul totalitar din Kenya. Conducătorul țării încearcă să divizeze triburile pentru a le stăpâni mai bine, dar Wangari găsește o soluție și pentru aceasta: restabilirea păcii între oameni printr-o modalitate foarte simplă – le propune oamenilor să le ofere celor din triburile vecine plante din pepiniere lor, făcând să rodească „arbori ai păcii” între ei.

În 2002, regimul dictatorial este deturnat, iar Wangari e aleasă deputată, iar apoi – ministru al mediului. În 2004, Wangari a primit Premiul Nobel pentru Pace și a sărbătorit evenimentul printr-un gest esențial simplu: făcând o plecăciune la poalele muntelui Kenya și plantând acolo un arbore de foc.

Dincolo de faptul că propune un model de curaj și asumare, cartea Wangari Maathai – femeia care plantat milioane de copaci ne pune înainte un destin rupt dintr-un film de acțiune, în care eroul poate trece peste orice obstacole, doar fiindcă și-a făcut un țel din a învinge și de a se așeza în latura binelui. Pentru cei mari, cartea e o biografie exemplară și un document istoric, în același timp. Celor care pornesc însă în viață cu dorința de a-și lăsa urmele pașilor pe unde trec, cartea le deschide înțelegerea despre cât de important este să cunoască și – mai ales – să își cunoască drepturile, voința, dar și limitele, ca să le poată depăși. În plus, față de cele trei componente esențiale din ecuația curajului pe care le propune: cultura, știința de a vorbi, dorința de a acționa, Wangari Maathai este un model de om printre oameni – ea are conștiința faptului că numai o comunitate puternică și unită poate aduce o schimbare.

Prévot, Franck, Aurélia Fronty (ilustrator), Wangari Maathai – femeia care plantat milioane de copaci, Editura Cartemma, 2008.

Publicat pe

Minunea: un film care ne arată că interiorul e mai important decât exteriorul

Esther Csatari-Malec (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

“Noi, ființele omenești, avem nu numai capacitatea de a fi buni, ci și alegerea bunătății.”

Nu prea mă uit la filme… în general nu am răbdare sau adorm  pe la jumatatea acestora. Dar de data asta am fost copleșită de un film care m-a făcut să plâng și să realizez ca ceea ce s-a întâmplat în film, din păcate se regăsește și în viața de zi cu zi.

Protagonistul filmului, Auggie Pullman este un băiețel de 10 ani care se naște cu o diformitate facială. Părinții lui decid să îl educă acasă pentru a-l proteja pe băiețel de vorbele răutăcioase alor altor elevi, însă într-o zi aceștia decid că a sosit timpul ca Auggie să meargă la o școală normală. Bineînțeles, Auggie a fost batjocorit și  marginalizat de către ceilalți copii. Chiar dacă acesta era un copil diferit din punct de vedere fizic, acesta era un copil cu simțul umorului, deștept și prietenos și oamenii care observau asta și îl vedeau în acest sens era familia lui. Părinții lui  au o provocare mare de a crește un copil “diferit”, dar totuși pentru ei, el este cel mai frumos și unic copil.

La școală, Auggie se simțea speriat si dat la o parte de către ceilalți elevi. Toți copii credeau că este urât și ca se pot infecta cu o anumită boală din cauza lui. Dar ceea ce nu văd elevii este interiorul lui Auggie. De aceea, Auggie se punea mereu în ultima bancă, sperând să nu îl întrebe nimeni nimic. Spera ca fiecare zi petrecută la școală să se termine cât mai repede. Asta până când acesta își face prieteni, prieteni care au lăsat valorile umane să îi înfrumusețeze chipul.

Am ales câteva lucruri importante pe care le-am învățat din acest film. Lucruri pe care noi, viitoare cadre didactice ar trebui să le aducem la cunoștința elevilor noștri:

  1. Familia mereu este lângă tine. Indiferent de cum arăți, pentru ei tu ești cel mai unic, frumos și important copil.
  2. Nu te costă nimic să vorbești și sa te comporți frumos 😊.
  3. Vorbele pot răni ☹.
  4. NEVER GIVE UP!
  5. Fii tu schimbarea! Alege să fii bun!

Auggie pentru mine este un model de urmat. Pune-te în locul lui. Cum te-ai fi simțit? – Rău! Speriat! Nimeni nu ar vrea să treacă prin ceea ce a trecut Auggie. Dar acest copilaș mic de 10 ani, a avut puterea de a se ridica, de a merge înainte, de a le arăta și de a-i învăța pe ceilalți că nu exteriorul unei persoane contează, ci interiorul!

Publicat pe

„Inside out” („Întors pe dos”) de Pete Docter: un film despre emoții

Bianca Toderaș (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

În ziua de azi, este din ce în ce mai greu să-ți exprimi sentimentele, stările, gândurile, dar e și mai greu să înțelegi ce se întâmplă cu mintea și sufletul tău în momentul unor schimbări majore din viața ta, cum ar fi maturizarea. Pentru a învăța cum să ne deschidem față de alții, dar și față de noi înșine, e nevoie mai întâi să înțelegem ce se întâmplă în interiorul nostru atunci când suntem fericiți, triști, furioși, dezgustați, fricoși, pe scurt, când simțim că trăim. De ce să ne fie frică să ne arătăm sentimentele și emoțiile? De ce nu putem normaliza acest lucru? Copiii au nevoie de o dezvoltare optimă în ceea ce privește inteligența emoțională. De ce? Pentru că, aceste emoții îi vor urma întreaga viață. Ei trebuie în primul rând să le înțeleagă, apoi să le exprime, dar și să le gestioneze.  Cu cât aceștia vor învăța mai devreme despre emoții și tot ceea ce ține legat de ele, cu atât mai mult, ei vor fi capabili pe parcursul vieții să beneficieze de relațiile sociale, dar vor avea și capacitatea de a empatiza cu cei din jur.

Ei bine, de ce „Inside out” ? Vă dau un răspuns sincer și simplu. Pentru că îmi place. Cred că l-am văzut de cel puțin două ori. Haideți să vă spun puțin despre ce este vorba mai exact în acest film. O fetiță pe nume Riley, în vârstă de 11 ani, trece prin perioada maturizării, o perioadă ce nu poate fi deloc ușoară.  Aceasta este ghidată de cinci emoții. Fiecare minte deține un fel de sediu unde cinci emoții lucrează împreună. Aceste cinci emoții sunt: Bucuria(Joy), Tristețea(Sadness), Furia(Anger), Dezgustul(Disgust) și Frica(Fear). Până la 11 ani, emoțiile i-au conturat lui Riley personalitatea, depozitând în globuri de cristal cele mai frumoase amintiri ale acesteia. Însă, în momentul în care Riley cu familia ei se mută în San Francisco, în mintea sa începe o luptă aprigă între cele cinci emoții. Joy se străduiește să-i mențină bucuria micuței Riley, dar Sadness atinge globurile cu amintiri ce cauzează probleme mari, deoarece sunt nevoite să părăsească acel sediu pentru a rezolva problema până nu e prea târziu.

Deci, după cum ați putut vedea, în acest film este  vorba despre emoții. Datorită unor animații de excepție și a unui regizor pe măsură, copiii au oportunitatea să vadă dincolo de ecrane și să simtă emoțiile transmise de acest film. Prin intermediul acestuia, ei pot observa ce se întâmplă în mintea unei persoane, pot să-și descopere emoțiile și  totodată pot înțelege cum să le gestioneze. Cei mici mai pot învăța și faptul că avem nevoie de toate emoțiile, pentru că ele funcționează doar împreună, dar și cum să ne modelăm în funcție de cerințele vieții și diferitele situații la care suntem supuși. Consider că acest film este dedicat atât copiilor, cât și persoanelor adulte. Cred că este acel film perfect care poate fi vizionat într-o seară cu familia. Însă, eu aș recomanda în mod special copiilor peste 8-9 ani, deoarece filmul conține un mesaj important care trebuie înțeles în întregime.

Nu pot să spun ce mi-a plăcut cel mai mult, pentru că mi-a plăcut totul. Perspectiva, personajele simpatice, scenele, animația, culorile, toate acestea formează un întreg minunat. Este un film deep, ce îmbină frumosul cu sensibilul. Este un film la care nu poți să te plictisești, ești ca într-o transă, în continuu suspans și abia aștepți să vezi ce se întâmplă mai departe.

„Inside out” este într-adevăr un film Disney Pixar reușit.  Eu îl recomand cu drag pentru toate categoriile de vârstă, deoarece niciodată nu ești prea mare pentru un film de animație bun. Și, cine știe, poate îți oferă cu totul și cu totul o altă perspectivă a ceea ce numeai tu emoție.

Și ca să puteți înțelege mai ușor tot ceea ce am scris mai sus, vă las aici și trailerul oficial al filmului.

Publicat pe

Caramele și de restul inocență. Recenzie la „Băiatul cu Pijamale în Dungi” de John Boyne

Diana Alexandra Pupăză (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

„Să uit de tot ce m-a împiedicat să trăiesc ieri, să construiesc noi poduri pe locul celor arse, să nu mă pierd în viață și abandonat printre oamenii care încă pot iubi cu adevărat. Am văzut o viață și o viață asemănătoare cu moartea, dar trebuie să găsești o cale de ieșire chiar și din cele mai groaznice necazuri, crezi în tine …”

Cred că ați auzit cu toții de „Auschwitz, ultima stație”, „Ultima noapte la Auschwitz” sau „Am fost medic la Auschwitz”, cărți „mișcătoare de suflet” sau, mai bine zis, cărți ale căror începuturi te sensibilizează și te fac să-ți pui mari semne de întrebare cu privire la ororile petrecute în lume, mai precis la Holocaust.

„Băiatul cu pijamale în dungi” intră în galeria cărților amintite mai sus, însă de data aceasta autorul acestei cărți trasează prin fiecare cuvânt conturul unei lumi crude, superficiale și pline de ignoranță. O lume în care sintagma „haina te face domn” se aplică în detrimentul sintagmei ,,sufletul te face om” – o lume terorizată sub spectrul celui de-al Doilea Război Mondial.

Cartea este foarte ușor de citit; de cum îți cade în mână nu-ți  mai vine s-o lași până o termini de citit și am să vă spun și de ce. Subiectul cărții este unul trist, dar în același timp foarte realist: se vorbește despre  o prietenie… prin gard. Prietenia dintre fiul unuia dintre oamenii de bază ai lui Hitler și Shmuel, adică dintre un copil german și un copil evreu. Cei doi copii se împrietenesc repede, găsind o mulțime de subiecte de discuție, regretând însă că nu se pot juca, fiind despărțiți de acel gard ciudat. Prietenia celor doi ce s-a întărit și mai mult atunci când Bruno a început să-i aducă lui Shmuel de mâncare. După un an de vorbit de o parte și de cealaltă a gardului, cei doi decid că este momentul pentru aventura vieții lor. Fiul nazistului face gestul suprem și ultim: îmbracă pijamaua în dungi și pășește alături de prietenul lui dincolo de gardul de sârmă ghimpată, într-o lume pe care și-o imaginase… altfel. Toată această aventură i-a dus pe amândoi, într-unul dintre temutele trenuri ale morții.

Povestea prieteniei dintre Bruno și Shmuel, dintre un german și un evreu, este absolut fermecătoare atât pentru că ilustrează noblețea ce izvorăște din naivitatea unor copii, cât și prin faptul că urmărește maturizarea, înainte de vreme, a celor doi, determinată de forța apăsătoare a unei realități pe care, deși nu o puteau numi și nu o puteau determina, o înțelegeau perfect. Cuvintele cheie ale acestei cărți, nu sunt, așa cum te-ai putea aștepta, nazism, evrei sau holocaust, ci prietenie, noblețe sufletească și curaj.

Sper că am reușit să vă stârnesc curiozitatea încât să citiți și voi cartea sau măcar să vizionați filmul din 2008 cu același titlu.

Publicat pe

Dead Poets Society (1989): Trăiește clipa! Trăiește ziua! Trăiește o viață extraordinară!

Alexandra Avram (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

„Dead Poets Society”, tradus în limba română „Cercul poeților dispăruți”, este un film care aparține genului dramatic, cu o încărcătură emoțională puternică, fiind considerat unul dintre cele mai bune filme ale anului 1989. Regizat de Peter Weir, filmul este confirmat ca valoare prin premiile și nominalizările de care a avut parte: un premiu Oscar pentru cel mai bun scenariu original și trei nominalizări la alte categorii, patru nominalizări Globul De Aur, un premiu și două nominalizări Bafta pentru cea mai bună muzică originală.

Acest film are la bază un șir de reguli stricte și principii precum tradiția, onoarea, disciplina și excelența, combătute de alte metode prin care elevii sunt îndemnați să fie ei înșiși, să nu le fie frică să spună cu voce tare ceea ce gândesc și ce simt, dar totodată să-și descătușeze pasiunea, să își lase frâu liber imaginației. Filmul prezintă o perioadă din viața unor elevi dintr-o școală de elită din New England, la sfârșitul anilor ’50. Totul a decurs normal până în momentul în care îl primeasc ca profesor pe John Keating un profesor nonconformist, acesta fiind și personajul principal jucat de actorul Robin Williams. Elevii, fiind obișnuiți cu regulile stricte, cu o anumită disciplină, cu virtuți bine stabilite și o tradiție care le ordonează viața la școală și acasă, sunt reticenți la cerințele impuse de noul profesor excentric care recurge la diferite metode prin care deschide apetitul tinerilor elevi pentru precum poezie și literatură, filmul promovând valori pe care deseori le uităm sau nu punem preț pe ele, precum romantismul, frumusețea, poezia, dragostea. Mr. Keating aplică diferite metode mai neobișnuite (aș spune eu) prin care încetul cu încetul, băieții se lasă seduși de stilul profesorului. Acesta folosește metode precum ruperea paginilor cu comentarii inutile din manuale, îi îndeamnă pe elevi să urce cu picioarele pe mese pentru a putea privi viața dintr-o altă perspectivă, metoda prin care l-a pus pe elev în fața clasei și i-a acoperit ochii pentru a-și descoperi creativitatea. Toate acestea au atras atenția elevilor și i-au făcut să  prindă curaj și încredere, i-au motivat să lupte pentru visele lor și să nu se lase controlați de cei din jur. Încetul cu încetul acești băieți prind curaj și în afara orelor de literatură, formând reuniuni într-o grotă din aproprierea școlii unde citeau poezii. Din cauza unei întâmplări sfâșietoare (sinuciderea unui elev), profesorul este găsit „vinovat” și dat afară. Înainte de a restaura vechea ordine și disciplină, elevii își iau la revedere de la profesorul pe care îl consideră nevinovat.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film a fost modul prin care profesorul ieșea din anonimat, felul în care îi captează pe elevi și le deschide dorința spre descoperire. Îi îndrumă să iasă din zona lor de confort, să depășească toate barierele care sunt impuse cu strictețe și să își descopere creativitatea. În cele din urmă el reușind să sădească în elevi lui aceste lucruri, cu riscul de a fi judecat, de a întoarce persoane împotriva sa și chiar de a fi dat afară de la școală. Aș recomanda acest film atât elevilor cât și părinților, dar mai ales cadrelor didactice atât în devenire cât și celor care au ani de experiență în tainele educației. Este un film care ne învață pe toți câte ceva, nu ai cum să te uiți la acest film și să spui că nu ai rămas cu nici o învățătură, pentru ca să fim serioși, mulți mai avem nevoie de un pic de curaj.

Publicat pe

Gânduri de primăvară. Recenzie la „Minunea” de R. J. Palacio


Rahela Corb (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, Oradea)

„Toți oamenii din lume ar trebui să fie ovaționați în picioare măcar o dată pentru că toți biruim lumea.” (August Pullman)

Îmi face o plăcere deosebită să scriu, să împărtășesc oamenilor evenimente din viața mea, idei, gânduri și (de ce nu?) să mă vulnerabilizez. Nu reușesc întotdeauna, dar – când o fac – îmi doresc să fie un impuls pentru cineva în a face ceea ce e bine. Aici, unde pot să gândesc în liniște și să îmi pun în ordine gândurile, cuvintele iau parcă altă formă și simt că mă pot exprima altfel.
Pe de altă parte, îmi place mult să citesc cărți cu impact, cărți cu învățătură, cu o morală autentică și actuală. Cartea „Minunea” de R. J. Palacio a fost un fel de revelație, iar filmul parcă mi-a adâncit și mai mult ideea pe care o transmite. Am lecturat dintr-o răsuflare tot conținutul ei, și am recitit-o când am avut din nou ocazia. M-a sensibilizat într-un mod aparte și pot spune că se numără printre cărțile pe care orice om ar trebui să le citească în viață; de preferat când e pe băncile școlii, încă.
E interesant cum există momente când situațiile în care ne aflăm, de orice formă ar fi acestea, ne pun pe tavă lecții de viață pe care – dacă vrem – le luăm în considerare. E interesant cum oamenii și întâmplările ne dau de gândit, ne modelează, ne conturează caracterul și ne transformă dintr-o omidă care abia se târăște într-un fluture care știe să zboare. Că ne dorim acest lucru sau nu, influența mediului extern are o greutate pe care puțini dintre noi, poate, o conștientizăm, dar dacă știm să gestionăm această povară suntem oameni câștigați.
Povestea lui August Pullman surprinde într-o oarecare măsură ideea mea. El, „Minunea”, ca un întreg, comportament, caracter și înfățișare, a fost o învățătură, a emanat o conștientizare, a fost un motiv de reflecție, de cugetare, chiar dacă prima reacție a celor mai mulți din jur a fost de respingere, de judecare, critică și condamnare.
În momentele respective, atitudinea vine din natura necizelată, deformată, care acționează înainte să gândească, din pornirile necontrolate. Însă, când educația își face simțită prezența, când ea își spune cuvântul, când faci un principiu din ceea ce e etic, moral, de bun-simț (lucruri despre care noi spunem că ar trebui să vină de la sine, iar eu cred cu tărie asta, dar de foarte multe alte ori e nevoie de o puternică disciplină personală), atunci comportamentul și atitudinea ta vor fi ghidate de formarea și educația pe care ai primit-o sau pe care ți-ai impus-o.
Despre personajul cărții nu vreau să spun foarte multe detalii, sper să vă fac suficient de curioși să citiți cartea dacă nu ați citit-o până acum, sau cel puțin să vizionați filmul. În schimb, ceea ce fiecare dintre noi ar trebui să învățăm, să înmagazinăm în mintea noastră, e că a fi om educat e o valoare, un prestigiu de care societatea noastră are din ce în ce mai multă nevoie. Dincolo de comoditate, dincolo de rușine, poate, dincolo de a fi diferit și arătat cu degetul, dincolo de tot ce ar putea să ne creeze minimumul de disconfort, trebuie să existe o conștientizare de sine, o convingere puternică care să mențină o siguranță interioară că tot ceea ce fac e bine și corect. Doar atunci putem vorbi de fermitate în susținerea dreptății și a adevărului. Doar atunci putem vorbi de educarea altora în spirit civic. Abia atunci se conturează OMUL.

Publicat pe

Les Choristes (2004): un film despre educație pozitivă

Recenzie de Helga Teodora Balint (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar, Oradea)

Dragi cititori de recenzii, vreau să vă prezint filmul „Les Choristes”, film care aparține genului muzical, un gen destul de delicat, care nu este plăcut de toată lumea. Mulți oameni nu înțeleg (și poate pe bună dreptate!) cum în timpul acțiunii din film totul se poate opri, iar actorii încep să cânte și să danseze.

Acest film este unul care ne duce cu gândul la metodele de predare și de pedepsire a elevilor folosite mai de demult. Filmul ilustrează foarte frumos viața unui pedagog (Clément Mathieu, jucat de Gérard Jugnot) care își dorea să devină un muzician, dar din păcate nu a reușit… Prin urmare, și-a continuat urmărirea scopului său prin a preda arta muzicii către copii, ajungând să fie în 1949 cadru didactic la o școală de băieți (Fond de l’Etang) unde severitatea era arma succesului. Directorul (domnul Rachin), un om foarte strict și dur, l-a persecutat încă din momentul în care a pășit în unitatea respectivă, arătându-și ferm încrederea în pedeapsă ca singur mod de educație care poate să dea rezultate. Domnul Mathieu a abordat, însă, o metodă nouă de „a-i pedepsi” pe copii când aceștia făceau o năzdrăvănie, respectiv aceea de a-i pune să facă o faptă bună pentru a-și repara greșeala săvârșită. Pentru a-i stimula și a le atrage atenția, a înființat un cor, reușind să capteze atenția și afecțiunea copiilor cu ajutorul muzicii, în ciuda dezaprobării din partea directorului. Tot astfel a descoperit și un băiat cu un talent înnăscut, cu o voce de aur – micul, dar foarte neastâmpăratul Pierre Morhange. L-a îndrumat spre muzică și l-a sfătuit să urmeze Conservatorul.

Ce mi-a plăcut cel mai mult la acest film este abordarea noilor metode pe care le-a adus cu el noul pedagog, domnul Mathieu; el este cel care a văzut acel „ceva” în acei copii fie ei orfani sau doar din familii fără posibilitatea de a le oferi un trai decent de a crește și a se dezvolta, toate acestea doar prin simplul fapt că a predat muzică și și-a urmat dorința de a deveni muzician.

Câteva detalii tehnice despre acest film: „Les Choristes” a fost regizat de Christophe Barratier, produs de Arthur Cohn, Jacques Perrin și Nicolas Mauvernay, iar actorii din rolurile principale sunt: Gérard Jugnot, François Berléand, Kad Merad, Jean-Baptiste Maunier.

În concluzie, aș recomanda acest film atât copiilor (de peste 12 ani) cât și adulților (părinților), este un film din care avem de învăța, transmite emoții, emoția copiilor care așteaptă să vină cineva după ei, iubirea pe care o descoperă pentru muzică, modul în care învață ce înseamnă respectul.  Este un film care cred că nouă viitoarelor cadre didactice ne expune un exemplu bun de urmat, cel al noului pedagog, care este pus în fata noului, pericolului de a se pierde, de a aduce noul, de a se acomoda cu noul, de a forma personalități.