Categorie: Recenzii

Roxana Grigoraș

„Toți suntem genii. Însă dacă judecăm un pește după abilitatea sa de a se urca în copaci, el va trăi toată viața cu impresia că nu este deștept.”

În momentul de față ne aflăm într-o epocă în care schimbările și evoluția lumii se desfășoară într-un interval foarte scurt și într-un ritm foarte accelerat, ceea ce ne determină pe noi ca oameni să cunoaștem și să comunicăm cu diferite persoane pe care le întâlnim în viața de zi cu zi și mai mult decât atât să le acceptăm exact așa cum sunt ele, fără a le judeca.

Alegerea de a citi și prezenta această carte:”Ca peștele în copac” nu a fost una întâmplătoare deoarece aceasta poate fi implementată și discutată la disciplina Educație civică deoarece elevul este ”o plastilină” ce se poate modela cu ușurință spre tainele învățării, dar nu pentru lumea de azi, ci pentru adaptarea lor pe când vor fi mari. Pentru a înțelege mai bine la ce ma refer dragă cititorule, această carte vine cu o paletă diversificată de a descoperi cum se manifestă anumite valori și norme morale în tipologia societății.

Toată acțiunea cărții se centrează în jurul unei fetițe pe nume Ally care, din păcate, avea o tulburare la citit – mai exact dislexia, manifestată prin incapacitatea de a recunoaşte literele, de a le potrivi în cuvinte şi apoi în propoziţii.

Ceea ce m-a atras cel mai tare să citesc această carte a fost în primul rând mesajul autoarei notat pe prima pagină a cărții și anume : ,,Profesorilor… pentru că ei pun copilul înaintea elevului, ne amintesc că toți avem daruri speciale de oferit lumii, ne învață că este mai important să te lupți decât să te conformezi. Și copiilor….pentru că ei găsesc curajul să învingă dificultățile vieții, indiferent care ar fi acestea. Voi sunteți eroi. Cartea aceasta este pentru voi”, un mesaj foarte emoționant care ar trebui retrăit și pus în practică atât de cadrele didactice care pășesc pragul sălii de clasă, cât și pentru elevi.

„Ca peștele în copac”  te impresionează de la primele pagini citite, deoarece o avem în centrul acțiunii pe Ally o fetiță de clasa a VI-a care încearcă din răsputeri să fie la fel ca și ceilalți colegi, să se integreze și să treacă peste această barieră pe care o are din cauza cititului, iar pe de altă parte datorită modului în care ea este conștientă de ceea ce nu știe și se autocaracterizează : „Cititul este pentru mine ca atunci când scap un lucru şi degetele mele se reped să-l prindă şi chiar când cred că am reuşit, îmi dau seama că nu”. Datorită acestui început este aproape imposibil să nu intri în pielea acestui personaj și să încerci să îți dai seama de sentimentele pe care le trăiește aceasta. 

Un alt aspect care mi-a plăcut foarte mult la această carte a fost modul în care profesorul ei, Daniels, a încercat după ore să o ajute pe Ally cu problema pe care ea o avea. De remarcat este faptul că, totuși acesta reușește să-i vadă potențialul și o încurajează în toate lucrurile pe care le face fără a o critica.

Este imposibil ca pe parcursul cufundării în mizeul cărții să nu îți pui anumite întrebări legate de viață și cumva să te reechilibrezi si să te focusezi pe ce este cu adevărat important în viață. Pe măsură ce creștem devenim tot mai cinici, mai individualiști și mai răi și în acel moment pierdem acel ”ceva” pe care-l au copiii în incocența lor, vorbesc acum despre acea curiozitate pură lipsită de orice gram de răutate.

Îți las aici un mic fragment din carte dragul meu cititor, pentru a-ți sugera la ce mă refer, dar este foarte posibil ca să fie nevoie să citești întreaga carte pentru a înțelege substratul ideilor și concepțiile prezentate mai sus. Iată citatul: ,, În mintea mea rulează un film în care piesele de șah prin viață. Se pot plimba pe tablă de capul lor și sunt bucuroase că nu-i nevoie să mai aștepte să vină cineva să le ridice și să le mute. Le înțeleg  ușurarea că sunt în stare să facă singure ceva.” 

        Cartea este ușor de citit de către copii, are scrisul suficient de mare și de aerisit, iar frazele sunt suficient de scurte astfel încât aceștia să poată urmări și înțelege șirul ideilor. Mai mult decât atât, consider că este o carte care ar trebui citită atât de profesori cât și de elevi, deoarece are foarte multe lucruri de învățat și le poate insufla o multitudine de calități precum: bunătate, încrederea, empatia, înțelegerea, acceptarea, răbdarea, responsabilitatea și lista poate continua la nesfârșit. Mai multe nu aș dori să dezvălui despre carte, căci simt că aș lua prea mult din magia ei, dar dacă recenzia mea de până acum nu te-a convins să citești „Ca peștele în copac”, te provoc să citești această carte și să îmi spui ce ai scrie tu în plus.

Adriana-Florina Sala (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

„Miracol în celula 7” a fost lansat pe 10 octombrie 2019 și îi are în rolurile principale pe Aras Bulut İynemli (considerat unul dintre cei mai buni actori turci ai momentului), Deniz Baysal şi Nisa Sofiya Aksongur.

Jurnalista Birsen Altuntaș spune că „Suntem pregătiți Continuă lectura „Miracol în celula 7 – un film despre acceptare și lupta pentru aflarea adevărului”

Mădălina Lenghel (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Uneori trebuie să cazi, înainte să poți zbura! (Ariana Berlin)

Am ales să fac recenzia filmului „Full Out”, un film interesant bazat pe o poveste adevărată, de inspirație, a gimnastei californiene Ariana Berlin.

„Full Out” prezintă o poveste fascinantă care oferă posibilitatea copiilor să-și formeze valori morale pozitive cum ar fi: perseverența, încrederea în forțele proprii și curajul de a reveni chiar dacă pare imposibil. Prin acest film, copiii vor învăța să nu renunțe la visele lor, chiar dacă intervin obstacole, să lupte pentru ceea ce își doresc oricât ar fi de dificil.

Filmul începe cu o competiție, iar Ariana demonstrează că merită să se califice la olimpiadă. Totuși viața gimnastei, ia o întorsătură neașteptată, fiind victima unui accident de mașină îngrozitor. Ariana are nevoie de un fizioterapeut, așa că o cunoaște pe Michelle, o fată drăguță care o ajută în recuperarea ei, încurajând-o de fiecare dată. Michelle avea o trupă de dans de hip hop, iar Ariana a început să-i ajute pe dansatori cu mișcările lor. După o recuperare dificilă, își câștigă din nou încrederea în forțele proprii cu ajutorul lui Michelle și a trupei de dans de hip hop, care o învață acest stil de dans. Ambițioasă din fire, Ariana începe să se antreneze din nou, astfel se strecoară noaptea în sala de gimnastică, pentru a nu fi văzută de nimeni. Obiectivul gimnastei Ariana Berlin era să ajungă într-o echipă de gimnastică UCLA și să câștige campionatul mondial, ceva la care visa de mult timp.

A reușit Ariana Berlin să-și îndeplinească visul? Aceasta este întrebarea care te face să urmărești acest film. Sunteți curioși? Dacă da, urmăriți acest film fascinant.

Vă las aici link-ul pentru film! Vizionare plăcută!

Elena Prutean (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Ca material util pentru educația civică, vă propun să vizionați filmul „Roșu ca cerul” (Rosso come il cielo, 2005) deoarece reprezintă unul dintre filmele „bune”, captivante și  emoționante cu rădăcini în bogata cinematecă  educativă.  Regizorul  Cristiano Bortone  reliefează  în  acest  film  relațiile  din  jurul  lui  Mirco,  drama  băiatului  și acceptarea greutății care s-a abătut asupra lui, toate acestea reprezentând o adevărată lecție de educație civică. Nu în ultimul rând, știm că fiecare persoană este unică, motiv pentru care ne asumăm disponibilitatea de a acorda ajutor prin respect, încredere și empatie celor din jurul nostru.

Inginerul de sunet de origine italiană Mirco Mencacci ne relatează în acest film anumite secvențe din viața sa, de pe când era un adevărat copil-minune.  La începutul filmului avem parte de un joc al copilăriei, „Baba oarba”, acesta fiind un mod inedit de a face legătura dintre incipit și final. Problemele de adaptare de care are parte la școala specială și refuzul categoric de a învăța alfabetul ,,Braille” îl fac să se apropie de profesorul său. Cu ajutorul unui musafir nepoftit și al colegilor pune la cale câteva „secvențe”, realizate de ei, pentru o poveste. Având încrederea copiilor, acesta reușește să le transmită dorința de a face ceva inedit în viață. În concluzie, acest film al anilor 2000, este o lecție pentru toată lumea, pentru ignoranța celui de lângă  noi  și,  în special,  pentru  implicarea  mult  prea  autoritară  și  înverșunată  a instituțiilor școlare. Categoric acești copii sensibili au nevoie de multă susținere, de implicare și de prietenia noastră pentru a se putea integra în societate.

Marcela Simina Antonescu (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Am ales să vă prezint ales recenzia unei cărți despre care cred că este interesantă pentru educația civică şi de folos nouă, viitoarelor educatoare/învățătoare, dar şi colegilor profesori.

Titlul cărții este ”Disprețuitori şi batjocoritori” apărută la Editura ACSI Europa în anul 2012. Este structurată pe şapte capitole, la final existând şi un appendix unde găsim indicii  pentru  identificarea  batjocoritorilor  şi  disprețuitorilor  –  o  listă  de comportamente verbale şi nonverbale specifice pentru a contura tiparul elevilor care deranjează orele de curs.

Autorul, Rick Horne, este profesor la şcoala de consiliere în cadrul programului de masterat în educație, în domeniul Curriculum şi Instruire la Universitatea Columbia Internațional. Inspirându-se din experiența sa de mai bine de 30 de ani în domeniul educației, autorul articulează cu foarte multă pricepere influența puternică şi distrugătoare pe care o au aceşti elevi disprețuitori și batjocoritori dacă sunt lăsați necontrolați. Cartea se adresează atât învățătorilor/profesorilor care predau în şcolile confesionale, cât şi celor predau în școlile laice. Din păcate, elevi disprețuitori şi batjocoritori întâlnim în toate unitățile școlare,  la toate grupele de vârstă.  Lucrarea aduce în discuție  impactul şi influența acestor elevi, care la început fac tot felul de comentarii şi şuşotesc, apoi devin mai zgomotoși, influențându-i şi pe colegii din jur, iar dacă această influență negativă este lăsată să scape de sub control, poate ajunge să afecteze întreaga clasă.

Autorul scrie despre unele cercetări legate de comunicare, care au arătat faptul că 7% din comunicarea noastră se realizează prin cuvintele pe care le folosim, 38% prin tonul vocii şi 55% prin limbajul trupului sau comunicare nonverbală. Elevii care deranjează orele sunt adesea maeştri ai acestei ultime forme de comunicare, știind cum să comunice din belșug dispreț și lipsă de respect față de învățători/profesori. Trăim într-o lume în care este la modă să îi blamăm pe alții pentru atitudinile şi comportamentele noastre. Această redirecționare a blamei apare şi în cazut elevilor disprețuitori: ”El mă enervează!, Ea mă supără, Această clasă e naşpa etc”. Această atitudine a elevilor este de cele mai multe ori alimentată şi de mediul familial.  Constatăm  cu  tristețe  că,  destul  de  des,  un  elev  indisciplinat  imită  atitudinea părinților săi. Se întâmplă aşa după cum spune şi un vechi proverb „mărul nu cade departe de pom”. Este  important  ca  învățătorul  să  identifice  acele  comportamente  care  transmit  un dispreț sarcastic şi zeflemitor ca să poată lua măsurile necesare. Iată câteva exemple de astfel de  comportamente  extrase  dintr-un  tipar  al  comunicării  nonverbale:  evitarea  contactului vizual atunci când i se vorbește, încăpățânare, ochii dați peste cap, privire mânioasă, zgomote perturbatoare, enervante etc.

Autorul cărții ne propune un plan pentru a administra o  disciplinare oportună, cu dragoste, smerenie şi fermitate.

În primul rând atunci când devenim preocupați de atitudinea elevului la clasă, trebuie să discutăm cu acesta personal, într-un cadru privat, folosind un ton plin de bunăvoință şi îngăduință. La această întâlnire trebuie să ne exprimăm preocuparea cu privire la ceea ce simțim că reprezintă atitudinea elevului şi efectul pe care această atitudine o  are asupra celorlalți. După ce i-am spus elevului ceea ce face greşit, trebuie să-i facem şi o descriere a alternativei comportamentului pe care ne-am dori să-l vedem la el.

În al doilea rând, dacă aceste comportamente nu se schimbă după două sau trei zile, trebuie să discutăm din nou cu elevul, într-un cadru privat. Îi amintim elevului de conversația pe care am avut-o cu el, recapitulându-i comportamentele persistente pe care le-am văzut, şi spunându-i totodată că dacă nu vom constata o schimbare, lucrurile pot deveni neplăcute pentru el. Va trebui să întrebăm şi alți profesori de la clasă (prof de sport, engleză, religie) dacă au observat şi ei această problemă a elevului.

În  al  treilea  rând,  în  cazul  în  care  comportamentul  nu  se  schimbă,  trebuie  să  ii telefonăm  mamei  sau  tatălui  elevului  şi  să  discutăm  cu  aceştia  despre  comportamentul elevului. Apoi trebuie informat şi directorul cu privire la ceea ce se întâmplă şi la paşi pe care i-am făcut în abordarea problemei.

În al patrulea rând, în situația în care comportamentul persistă sau încetează pentru o perioadă foarte scurtă apoi reapare, trebuie să discutăm cu elevul încă o dată şi să ii cerem şi directorului să participe la întâlnirea noastră pentru a întări şi el faptul că elevul trebuie să se schimbe!

În al cincilea rând, dacă comportamentul nu se schimbă în următoarele câteva zile, directorul ar trebui să convoace o întâlnire cu părinții, elevul, dar şi învățătorul sau profesorii care sunt preocupați de schimbarea necesară. La această întâlnire, directorul recapitulează problemele, iar dacă comportamentul acestuia nu se schimbă se va lua o măsură disciplinară, care poate fi chiar mutarea la o altă unitate de învățământ sau exmatricularea.

Toți aceşti paşi trebuie să-i facem,  aşa cum am  mai spus,  cu  dragoste dar  şi cu fermitate. Trebuie să vedem de ce au aceşti elevi astfel de comportamente, care este cauza, ”izvorul” acestor manifestări perturbatoare şi să încercăm să remediem situația.   Meseria de dascăl este frumoasă, nobilă dar şi plină de provocări. Este important ca atunci când în sala de clasă vom avea elevi, care vor încerca cu tot dinadinsul să ne deranjeze ora, să ştim cum să reacționăm, să ne păstrăm calcul şi să luăm cele mai bune şi corecte măsuri şi decizii.

Gheorghina Șușman (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Această poveste ne descrie chiar o lecție de viața, o lecție despre bunătate, răutate, prietenie, o antiteză între lăcomie și generozitate, frică și curaj, despre cum să îți înfrângi frica  să o iei mereu de la capăt și să fii un bun prieten. Rolul principal în această poveste este un Stejar Pitic de 100 de ani, care a crescut pe marginea unui drum și care nu iubea pe nimeni  era ursuz și răutăcios. Acesta era un stejar mic, gros și noduros, de altfel și singuratic, mofturos, morocănos, care nu dorea pe nimeni în jurul lui. Era supărat pe toată lumea, chiar și pe frații lui care erau mult mai înalți si falnici decât el, nici nu mai ajungea să vorbească cu ei, doar auzea un murmur dinspre ramurile lor. Aceștia crescuseră în pădure alături de fii lor, pe când el  nu avea nici fii deoarece ghindele lui nu erau roditoare.

Stejarul nu lăsa să se apropie de el nici o vietate, alunga toate păsările ce încercau să își facă cuib în desișul lui. Doar un mic păianjen pe nume Tricotici a reușit să se strecoare sub scoarța sa și pe acesta nu l-a mai putut alunga. Totuși nu îl deranja atât de tare pentru că era foarte liniștit, nu făcea gălăgie și îl ferea pe stejar de gândăcei, furnici și musculițe. Păianjenul se simțea foarte bine, își țese pânza cât dorii căci tot copacul era dor al lui.

Liniștea le-a fost cutremurată de mari zgomote însoțite de sunete de focuri de armă, nu apucă să se dezmeticească și țup, o veveriță și-a lăsat puiul în scorbura acestuia, fară voia Stejarului puiul a rămas să se ferească de gloanțele vânătorilor acolo, sperând că mama lui se va întoarce curând să îl ia înapoi. Stejarul s-a speriat și nu știa ce trebuie să facă cu acest pui, când acestuia îi era foame, sete sau somn. Numele ales pentru acest puiuț de veveriță a fost Bruni, iar cu ajutorul păienjenelului i-a scuturat ghinde în scorbură, i-a dat să bea roua de pe frunze și îl legăna cand puiul plângea sau îi era somn și tot așa au ajuns până la lecții de țopăit prin crengile stejarului. În apropierea iernii au făcut provizii în scorbură, dar surpriza mare a fost când la finalul iernii din scorbură nu a mai ieșit puiul Bruni, ci o frumoasă veverița cafenie. Tristețea a venit când veverița a hotărât că e timpul să mereargă să își găsescă familia, însă înainte să plece a plantat niște ghinde pe care le-a ales din provizia de iarna. Aceste ghinde fiind udate apoi de lacrimile de tristețe a stejarului datorită plecării ficei sale Bruni. După o vreme de tristețe și lacrimi, mare a fost bucuria când au ieșit doi lăstari, fii lui Stejărel, din ghindele plantate de Bruni. Astfel un stejar morocănos și urâcios s-a transformat într-un tată bucuros, bun și iubitor al unei veverițe și doi lăstari de stejar.

În concluzie sunt de acord cu părerea autoarei care susține că este esențial faptul că o poveste să poarte în ea o lecție de bunătate învingând răutatea, pe lângă faptul că e atrăgătoare și plăcută cititorilor poate fi folosită drept o povață de educație civică. Bunătatea nu se naște  peste noapte ci se învață trecând  adesea prin încercări, iar copiii trebuie  îndrumați de mici. Un copil este ca  și  un burete care, dacă este îndrumat,  încurajat, poate să distingă încă de foarte mic ce este bine și rău.  Textele din carte sunt foarte atractive și se citesc ușor. Chiar dacă sunt imposibile în lumea reală ele capătă un sens într-o carte cu ajutorul imaginației și este foarte plăcută copiilor deoarece aceștia au o imaginație foarte bogată.  

Povestea „Stejarul Pitic – cel mai bun tătic” ne descrie atitudini pozitive și negative ale personajelor întâlnite.  Tema scoate în evidență bunătatea/răutatea întâlnită din fragedă vârstă, un motiv de discuție cu copiii pentru o mai bună înțelegere sub forma unor povești atrăgătoare pe înțelesul lor. Această poveste poate fi recomandată conform programei școlare pentru copiii de clasa a III a la Educație Civică pentru dezvoltarea competențelor:

Competențe generale:

• Manifestarea  unor deprinderi de comportament moral –civic în contexte de viață din mediul cunoscut;

Competențe specifice:

• Recunoașterea unor atitudini în raport cu lucrurile, cu plantele și animalele;
• Manifestarea unor atitudini pozitive în raport cu lucrurile, plantele și animalele.

Daniela Giurgiu (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

“Pollyanna” este titlul cărții pe care am ales-o spre recenzie pentru această temă. Primul meu contact cu această carte a fost în jurul vârstei de cinci/șase ani, când sora mea mai mare citea această carte, iar eu stăteam cu capul rezemat pe umărul ei și ascultam cu nesaț firul povestirii. Mi-a plăcut foarte mult și am fost foarte impresionată de personajul principal al cărui nume îl poartă titlul cărții încât, atunci și chiar și acum, încerc să joc și eu jocul acestei fetițe. Recent am recitit această carte și mă gândeam că ar fi foarte interesant să fac o recenzie, deoarece nu am văzut-o încă menționată pe siteul Revistei de Educație Civică. Mă gândeam că ar fi ceva nou și se pliază pe Educația Civică, mai ales pe trăsăturile pozitive de caracter și pe atitudinea pe care trebuie să o avem față de semenii noștri. Totuși, scopul meu principal este să vă determin să citiți această carte minunată care vă va ajuta să fiți mulțumitori pentru toate și în orice situație să găsim partea frumoasă și bună pentru modelarea noastră. Chiar dacă această carte este dedicată copiilor, eu consider că poate fi și ar trebui citită de toate persoanele cu vârsta cuprinsă între 6 și 100 de ani. Ei, sper să nu vi se pară că am exagerat cu promovarea, dar cine e curios are să se convingă.

Ca să nu vă mai țin prea mult în suspans, am să vă spun despre Pollyanna. Pollyanna Whittier este o fetiță de 11 ani, cu părul lung, blond și ochii albaștri. Mama ei, Jennie Anna s-a căsătorit la 20 de ani cu un băiat cu care familia acesteia  nu era de acord, așa că au părăsit orașul natal și au rupt legătura cu aceștia. Jennie Anna a născut mulți copii, dar toți au murit. Ultimul copil, o fetiță a supraviețuit, iar Jennie Anna, având în suflet dorul de cei dragi a vrut să unească numele surorii ei mai mici, Polly, cu al ei pentru a da un nume fetiței. Astfel, pe fetița ei o cheamă Pollyanna. Mama ei a murit câțiva ani mai târziu și acum moare și tatăl ei care era preot, iar ea este trimisă la sora mamei sale, domnișoara Polly (40 de ani), care trăiește singură în conacul rămas de la părinții ei. Domnișoara Polly acceptă ca fetița să vină la conac, la ea, doar pentru că simte că trebuie să împlinească o datorie față de sora ei mai mare care a murit, dar nu simte nevoia de prezența unui copil în casa ei și hotărăște să aibă inima împietrită față de fetiță. Astfel că o trimite pe Nancy , servitoarea din casă în întâmpinarea ei  la gară și înainte îi poruncește acesteia să-i pregătească Pollyannei o cameră sărăcăcioasă din pod și total nepotrivită pentru conacul ei bogat și frumos.

Pollyanna este un copil neobișnuit, așa cum îi repeta de nenumărate ori domnișoara Polly, fiindcă joacă mereu un joc neobișnuit cu toți oamenii pe care îi întâlnește: jocul bucuriei, pe care l-a învățat de la tatăl ei. Jocul lor a început de la o pereche de cârje, pe care Pollyanna le-a primit într-un pachet misionar, în locul unei păpuși. Fetița a fost tristă deoarece ea își dorise foarte mult o păpușă, dar tatăl ei nu își permitea să îi cumpere. Pentru a nu fi tristă, tatăl ei a învățat-o un joc interesant: jocul bucuriei, iar Pollyanna trebuia să găsească un motiv de bucurie în acele cârje pentru că era un copil sănătos și nu avea nevoie de ele. Cu acest joc fetița reușește să treacă peste faptul că a primit o cameră oribilă și, într-o seară pentru că a întârziat la cină,  a fost nevoită să mănânce în bucătărie alături de servitoare. Această întâmplare Pollyanna reușește să o întoarcă în favoarea ei tot prin intermediul jocului învățat de la tatăl ei, s-a împrietenit cu servitoarea ei și a învățat-o și pe aceasta prețuitul ei joc. Servitoarea era foarte supărată pe domnișoara Polly datorită faptului că avea un astfel de comportament față de fetiță, dar acceptă provocarea Pollyanei și încearcă să joace împreună cu ea jocul bucuriei, chiar dacă nu reușea de fiecare dată.

În altă împrejurare, Pollyanna, salvează salvează o pisică și un câine de pe stradă. Cu timpul, ea reușește să se împrietenească cu tot orășelul și să ajute un copil orfan să își găsească o familie. Ba mai mult a  ajută o femeie paralizată, doamna Snow să joace jocul și chiar să se bucure de faptul că e paralizată. Asta nu este posibil, nu? Ei bine, chiar este! Motivul pentru care trebuia să se bucure femeia este acela că ceilalți oameni nu sunt ca ea. De asemenea, Pollyana îi găsește o ocupație care să o facă să se simtă utilă, croșetatul. Pas cu pas, Pollyana reușește să sfărâme stânca din inima mătușii ei. Însă la un moment dat, fetița suferă un accident de mașină. I-au paralizat picioarele, iar medicii erau de părere că nu va mai putea umbla vreodată.

Acest accident reprezintă cotitura jocului Pollyannei. Oare va reuși să depășească această cotitură? Oare va mai putea Pollyanna să mai joace vreodată jocul bucuriei, care a schimbat atâtea vieți? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, vă provoc să citiți această carte și chiar următoarele volume. „Pollyanna” de Eleanor H. Porter se găsește și PDF sau chiar audio.

Erna Antal (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Romanul este unul fascinant care surprinde introspecția unui baiețel asupra copilăriei sale, copilărie care a fost marcată de conflicte și suferință. Cartea este una foarte valoroasă și cuprinde învățăminte ce ating cote maxime. Mie personal mi-a oferit perspective diferite asupra unui aspect din viața de zi cu zi, și anume modul în care se deschid cei din jur față de noi în funcție de cum ne comportăm cu ei. Fiecare dintre noi are o părere, are ceva de spus, însă atunci când ți se pune un nod în gât și cuvintele parcă nu mai vor să-ți iasă din gură, realizezi că poate nu ești pregătit să te destăinui oricui. Această carte oferă posibilitatea ridicării unor subiecte de discuție cu caracter moral, carte prin care elevii pot să-și formeze valori morale pozitive pentru o integrare mai bună în societate conform idealului educațional.

Povestea îl are în centrul atenției pe Shabab, un băiețel iranian în vârstă de 4 ani care încă n-a rostit niciun cuvânt. Familia lui este îngrijorată din cauza acestui lucru, mai ales tatăl lui, Naser, care îl consideră pe băiețel rușinea familiei.

Micuțul Shabab poate să vorbească, însă  faptul că cei din jur îl descurajează, faptul că îl consideră prost și că nu-i arată afecțiune îl oprește pe acesta din vorbit. Mama lui, Maryam, este singura care nu crede că are probleme, totuși nici ea nu îi arată afecțiunea din plin. În loc să îi arate iubirea, să-l îmbrățișeze și să-l motiveze să se deschidă celor din jur, ea îl urmărește să nu care cumva să facă ceva rău. Cel mai trist lucru este suferința din inima lui Shahab căci relația acestuia cu tatăl său este construită pe ură. Tatăl lui este atât de rușinat de el încât dă impresia că nici măcar nu e tatăl lui, micuțul considerându-l „tatăl lui Arash”, adică al fratelui mai mare care era favoritul familiei.

Întreaga familie e creionată în alb-negru, căci toți membrii ei sunt lipsiți de viață și nu înțeleg ce înseamnă o familie adevărată, o familie unită. De aceea, Shabab este cel care suferă cel mai mult. Fiind considerat înapoiat și marginalizat de către toți membrii familiei, băiatul își creează o lume proprie unde își petrece timpul cu Asi și Babi, pietenii lui imaginari.

Autoarea excelează în a ne transpune în universul din mintea acestui copil și ne prezintă detaliat modul în care înțelege lumea din jur. Astfel putem deduce că el este inteligent, își iubește mult mama față de care se simte trădat și ce resentimente prezintă față de tatăl său. Privind din perspectiva lui, observăm cât de imaturi pot să fie părinții lui și cum nu-și pot da seama care e adevărata cauză a lucrurilor. Privim astfel prin ochii unui copilaș, însă gândim cu mintea unui băiat matur.

Cartea scoate în evidență trei lucruri fundamentale: familia, iubirea și comunicarea, iar în această poveste lipsa de comunicare este cea care cred că a dus totul pe un drum greșit, un drum pe care la început doar Shabab suferă, dar pe care ulterior ajung să sufere toate personajele.

Cât de interesantă și surprinzătoare poate fi viața, nu-i așa? Ce impact puternic poate avea raportarea cuiva față de noi? Ei bine, acest aspect se desprinde din acest roman. Toate rudele băiețelului așteptau de la acesta să vorbească și în fiecare moment el se simțea presat, drept pentru care, se închidea și mai mult în el. Însă, când o anumită persoană îl înțelege, îi arată afecțiune, îi respectă tăcerea și nu are nicio așteptare de la el, îi conferă încredere și îl face să realizeze că e o persoană față de care merită să-și deschisă sufletul…Dar oare cine?…Vă las să descoperiți voi…

Va vorbi Shahab vreodată și, dacă da, în ce împrejurări? Asta este întrebarea care te face să citești rapid cartea. Mai multe n-o să divulg pentru că este o carte delicioasă ale cărei secrete nu trebuie expuse. Nu sunteți curioși să aflați dacă tatăl celuilalt copil va deveni vreodată și tatăl lui Shahab?