Nu doar pentru profesori!
Editoriale, eseuri și alte lucruri asemănătoare scrise de studenți, toate având legătură cu educația civică
În 1940, Oradea era casă pentru o impresionantă comunitate de evrei care număra peste 30000 de suflete. Au urmat Dictatul de la Viena, al doilea război mondial și Holocaustul, uciderea a milioane de evrei. Noi vă vom spune povestea lui Eva Heyman, o fată de 13 ani. Cu nepoții si stranepotii acestei fete ar fi trebuit să se joace azi copiii noștri în parcul Bălcescu…
“Niciun om de pe pământ nu este mai ființă umană decât altul, suntem toți egali, dar nu identici”. Ai dreptul să fii diferit!
Andrei este foarte curios să afle cât mai multe lucruri noi. Cărțile îi sunt buni prieteni. La întâlnirile de familie, își găsește întotdeauna un partner de discuție.
-Unchiule, știi că pe planeta Pământ trăiesc peste șapte miliarde de oameni?
-Sigur că știu! Dar tu știi că populația globului este în creșter? La fiecare 5 zile, se mai naște un milion de persoane!
– Mulțumesc pentru informație! Mai știu și că aceste persoane vorbesc foarte multe limbi. Chineza, engleza și spaniola sunt limbile vorbite de cel mai mare număr de oameni!
– Ești grozav! exclamă unchiul. Dar ce crezi despre oameni care sunt altfel decât noi?
– Unchiule, oameni de pe planeta Pământ se deosăbesc între ei după înfățișare, după limba pe care o vorbesc, după obiceiurile și credințele lor. Dar știi ce am observat? Și noi, în familia noastră, suntem diferiți. Eu și mama avem pielea măslinie și părul creț, iar Andra și tata sunt blonzi și au ochii albaștri. Mie și ție ne plac curiozitățile din diferite domenii, iar Andra și mama citesc cărți cu povești. Mătușa Lili folosește un aparat auditiv ca să poată auzi, iar noi, nepoții, suntem alergici la alune! Nici măcar nu avem același desert preferat! Dar toți suntem veseli, iubim animalele și ne place să mergem la munte! Cred că fiecare dintre noi este valoros prin ceea ce este el! Mă bucur că suntem și asemănători, dar și diferiți!
– Nu uita că ești unic, spuse unchiul zâmbind. Și ar mai fi ceva: chiar dacă suntem diferiți, toți avem același drepturi!
Într-o lume marcată de conflicte, readucerea în atenția tuturor, dar mai ales a copiilor, a sensului unor cuvinte – toleranță, înțelegere, ajutor, egalitate – poate reprezenta primul pas spre schimbare. Mediul școlar trebuie să-l ajută pe copil să se adapteze mai bine lumii. Școala trebuie să-l are misiunea de a permite fiecărui copil să crească, să permite copiilor să învețe să trăiască împreună, unii cu alții, cu persoane diferite. Eu consider că mai ales în zilele noastre egalitatea sau diferenția între oameni sunt teme foarte importante. Ca și cadre didactice (viitoare cadre didactice) avem un rol fundamental ca să-i învățăm pe copii să se respecte unii pe alții. Faptul că suntem diferite nu înseamnă că nu avem același drepturi. Mai ales că datorită acestor diferențieri suntem unici și speciali.
Copii trebuie să învețe că oamenii se diferențiază unii de alții în funcție de mai multe aspecte (așa cum descrie povestea). Unele persoane au nevoi speciale, ca urmare a unor dizabilități. Nu există două persoane identice, dar toate se bucură de același drepturi.
Trebuie să-l învățăm pe copii următorul principiu: „A avea curajul de a fi diferit înseamnă să-ți trăiești viața în felul tău unic, tocmai pentru că ești unic.”
Chiar dacă suntem albi sau negri, creștini sau musulmani, cu toți suntem egali în drepturi.
“– Nu uita că ești unic, spuse unchiul zâmbind. Și ar mai fi ceva: chiar dacă suntem diferiți, toți avem același drepturi!”
“Nu toţi avem acelaşi talent, dar toţi ar trebui să avem şanse egale pentru a ne dezvolta propriul talent.” (John F. Kennedy)
În acest articol vreau să vă vorbesc despre un subiect actual pe care toți oamenii îl urmăresc, unii mai mult alții mai puțin, însă puțini dintre noi îi conștientizează de fapt gravitatea și consecințele sale, acesta fiind războiul de peste graniță dar mai important copiii războiului, deoarece despre aceștia vreau să vorbim.
Dacă stăm și privim imaginea de mai sus, ce putem observa? Am putea spune că vedem o fetiță cu o păpușă în brațe. Dar oare în spatele acestei fetițe ce se ascunde? Și nu mă refer la lucrurile fizice din spatele ei, ci mă refer la trăirile fetiței și ce se află în spatele zâmbetului său inocent. Ca să înțelegem mai bine poza am să vă spun contextul în care a fost ea făcută: această poză este făcută într-un subsol al unui spital din Donetsk, Ucraina, unde Anna, fetița din imagine, stă cu fratele, mama și bunica sa, după ce au rămas fără adăpost, din cauza bombardamentelor din războiului ce îi înconjoară. Așadar, imaginea reprezintă de fapt un adevăr crunt pe care copii din Ucraina îl trăiesc în zilele noastre, unde sărmanii copii nu înțeleg ce se întâmplă, de ce toată lumea e tristă, de ce au fugit de la casele lor, de ce tații lor au plecat. Acestea sunt doar o parte din nedumeririle lor, pe care noi doar le putem presupune, fără a ști cu certitudine câte alte sute de întrebări și supărări au bieții copii.
Prin poza aceasta cu Anna vreau să atrag atenția asupra drepturile copiilor, care în starea aceasta de război sunt încălcate cu desăvârșire. Mai întâi, să vedem care sunt drepturile fundamentale ale unui copil:
La o prima citire a lor putem spune că sunt niște drepturi absolut normale pe care fiecare copil ar trebui să le aibă. Dar dacă privim cu atenție drepturile copilului de mai sus, iar mai apoi privim imaginea cu Anna și ne gândim la contextul pozei, putem să facem o analiză și să vedem câte drepturi îi sunt încălcate în momentul actual. Din păcate toate, și nu doar Anna se află într-o astfel de situație, sunt milioane de copii afectați de război ale căror drepturi nu sunt luate în considerare. Datorită faptului că majoritatea copiilor stau ascunși cu părinții lor, dreptul la siguranță și protecție neexistând deloc. În ceea ce privește hrana și apa necesară vieții, acestea sunt utilități greu de accesat pe perioada războiului. Sute de copii au murit nevinovați în bombardamentele aflate în Ucraina, astfel dreptul la viață a fost absolut desconsiderat, iar despre dreptul la joacă și educație nici nu mai încape loc să mai vorbim.
Care este de fapt scopul acestui articol? Prin acesta vreau să atrag atenția asupra drepturile copilului în general pentru că poate mulți oameni nu știau de aceste drepturi fundamentale, iar mai apoi vreau să trag un semnal de alarmă față de copiii care sunt încă în Ucraina, care suferă, ale căror drepturi nu există de nici un fel. Imaginile pe care le vedem noi la televizor sunt cele cu copiii norocoși care au apucat să fugă din țară și care au șansa unui viitor mai bun. Însă, în Ucraina mai sunt mulți copii care au rămas prin diferite buncăre și ascunzători, cum e Anna. Aceștia sunt de fapt copii războiului, cei mai afectați de luptele ce se dau afară, copii fără drepturi, copii care au parte de cele mai mari suferințe, suferințe care se ascund, de cele mai multe ori, în spatele zâmbetului lor inocent.
Cadrul Strategic pentru Cooperare Europeană în domeniul Educației și Formării Profesionale (ET 2020) a declarat promovarea cetățeniei active drept unul dintre principalele obiective ale sistemelor de educație ale țărilor din Uniunea Europeană. Astfel, încurajarea tinerilor de a se implica în mod activ în viața socială și politică a devenit una dintre prioritățile educaționale europene, iar competențele civice și sociale – formalizate prin materii de sine stătătoare sau transcuricular – sunt predate și evaluate în învățământul public din toate țările europene.
Virtutea civică întărește legăturile comunitare și responsabilitățile oamenilor în cadrul comunității. Datorăm, oarecum, introducerea educației civice ca disciplină distinctă în țările Uniunii Europene semnalului de alarmă asupra declinului sentimentului comunitar și, evident, a conștiinței și implicării civice în societatea occidentală pe care l-a tras Robert Putnam, în urmă cu două decenii, în cartea Bowling Alone (“Jucând popice de unul singur”, 2000). Putnam analizează declinul capitalului social în Statele Unite și descrie diminuarea tuturor formelor de relații sociale pe baza cărora americanii obișnuiau să funcționeze ca structură socială. Consecința acestui lucru este că angajamentul civil activ pe care o democrație puternică o cere cetățenilor săi este subminat. Prin extrapolare, aceeași constatare s-a făcut în toate țările occidentale, ba chiar și în România.
Putnam definește trei virtuți civice: participarea activă la viața publică, încrederea, reciprocitatea dobândită prin conexiunea socială, desenând și o distincție între două tipuri diferite de capital social: bonding (care se activează în cadrul unui grup demografic) și bridging (care unește oameni din diferite grupuri).
Agregând date din General Social Survey (“Ancheta socială generală”, o anchetă sociologică a Centrului Național de Cercetare a Opiniei de la Universitatea din Chicago care colectează date și păstrează o evidență istorică a preocupărilor, experiențelor, atitudinilor și practicilor rezidenților din Statele Unite), Putnam a remarcat diminuarea alarmantă a numărului de voluntari în multe grupuri civice existente, cum ar fi cele religioase (Cavalerii lui Columb, B’nai Brith etc.), sindicate, asociații de părinți-profesori, organizații ale veteranilor, dar și în organizații ca Crucea Roșie, Lions Clubs, Rotary, Kiwanis etc. Putnam utilizează jocul de popice ca metaforă pentru a ilustra această descreștere: deși numărul indivizilor care joacă popice a crescut în ultimii 20 de ani, numărul celor care participă în ligile care organizează competiții de popice a scăzut dramatic. Dacă oamenii joacă singuri, înseamnă că nu participă la interacțiunea socială și la discuțiile civice care ar putea avea loc într-un mediu de ligă. Singurele grupuri și grupări care au crescut numeric sunt cele care au tendința de nu a încuraja interacțiunea față în față, în cadrul cărora “singurul act de apartenență constă în scrierea unui cec pentru cotizații sau, ocazional, citirea unui buletin informativ”, după cum se exprimă profesorul american.
Așa numitele generații baby boomers și X manifestă o de-conectare de la comunitate și o tendință spre individualism. Legăturile mai strânse între indivizi și comunitate existente la generațiile anterioare dispar. Putnam făcea în acea carte un apel pentru declanșarea unor mecanisme educaționale care să înceapă să instruiască tinerii americani despre virtutea civică, să se re-conecteze cu vecinii lor și să crească participarea în politică pentru a inversa tendința periculoasă. Numai printr-o înțelegere a virtuții civice, crede profesorul de la Harvard, oamenii vor putea să înflorească în comunitățile lor și să joace un rol activ în democrație.
Iar în această înțelegere un rol determinant trebuie să îl aibă educația formală. Care ar fi, totuși, scopul ultim al educației civice în școli? Să creeze cetățeni activi, care vor acționa pentru bunăstarea societății, așadar cetățeni capabili să-şi asume responsabilitatea pentru propriul destin şi destinul comunităţii.
De ce această insistență asupra formării, încă de pe băncile școlii, a unei conștiințe civice? Pentru că, fără aceasta, omul devine – ca să împrumut o metaforă a lui Edwin Abbot – o amibă. Protozaurul unicelular care trăiește pe suprafața lacului din Flatland (“Tărâmul plat”, 1884) cunoaște doar un mediu bidimensional (lăţime şi lungime) și, în consecință, nu poate vedea decât în cele două dimensiuni. Atunci când un copil aruncă o minge – care este un obiect tridimensional – în lac, amiba vede doar o linie care se măreşte şi se micşorează, pe măsură ce mingea se cufundă sau se înalță. Același tip de limitare pe care îl are amiba lui Abbot îl copleșește și pe omul fără conștiință civică.
Dar educația civică predată în școli trebuie ancorată în realitate, în fapte. Un set de cunoștințe nu sunt garanția unei practici civice. De aceea, unele sisteme de învățământ au luat sau iau în considerare evaluarea concretă, prin acțiune, a cunoștințelor civice și validarea participării active printr-un certificat, cum, de exemplu, în Olanda, unde elevii trebuie să realizeze 30 de ore în folosul comunității pentru a încheia ciclul superior secundar.
În România, educația civică se regăsește în planul cadru din ciclul primar și gimnazial. Pe de altă parte, orele de dirigenție și disciplinele socio-umane integrează varii aspecte de educație civică. De asemenea, activitățile extrașcolare, dar și pauzele sunt (sau pot fi folosite) pentru a crea contexte de exprimare civică.
Are integrarea acestei discipline în planul cadru rezultatele scontate? Unele materiale de presă publicate în temă nu ar încuraja un răspuns pozitiv foarte ferm. Iată un titlu ilustrativ: Educația civică este predată în școli după manuale vechi de 14 ani. Unii elevi nu știu că România este în Uniunea Europeană. Și un scurt fragment dintr-un interviu realizat cu o profesoară de educație civică, Lavinia Vișan, membru în Corpul Naţional al Experţilor în Management Educaţional: “…felul în care s-a propus (disciplina Educație civică – n.m.) este falimentar. Nota viciază procesul: ori se merge pe reproducere, nu pe înțelegere și pe formarea spiritului civic; ori elevii primesc oricum media 10, deoarece nu este o disciplină importantă…”.
În critica adusă pedagogiei tradiționale în cartea Pedagogy of the Oppressed (“Pedagogia celor asupriți”, 1970), educatorul brazilian Paulo Freire se referă nu o dată la educația civică. Acesta o înțelege ca dialog, care “nu poate exista decât dacă cei care dialoghează se angajează în gândire critică (…), gândire care percepe realitatea ca proces, ca transformare”. Esențială pentru o astfel de educație – crede Freire – este experiența particulară a elevilor, indiferent de vârsta sau situația lor, spre deosebire de pedagogia tradițională (non-experiențială), care încearcă “să creeze un model ideal al omului bun”, dar o face lăsând deoparte “situația concretă, existențială, prezentă a oamenilor reali”, considerând elevii niște “recipiente” care trebuie “umplute” de către profesori.
Indiferent de reticențe și neajunsuri, este necesar și chiar vital pentru societatea noastră de mâine să luăm foarte în serios educația civică în școală. Pentru a reuși, cred că trebuie pus un accent suplimentar și constant pe participare, pe încurajarea practicii civice a elevilor.
Pentru că civismul este o abilitate esențială a secolului XXI.
https://eur-lex.europa.eu/legal-content/ro/ALL/?uri=celex%3A52009XG0528(01)
http://xroads.virginia.edu/~Hyper/DETOC/assoc/bowling.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Flatland
https://envs.ucsc.edu/internships/internship-readings/freire-pedagogy-of-the-oppressed.pdf
Tot încercând si gândindu-mă despre ce o sa scriu la aceasta temă, gândul îmi zbura încontinuu la acea imagine a unui copil crescut la tara si care era fericit si zâmbăreț. O să vă duc într –o mica poveste, povestea unui baiat pe nume Cosmin care locuieste in satul Hotarel din judetul Bihor si care este cel mai bun frățior din lume pentru mine. Casa noastra era langa padure, un loc minunat si linistit. Aceasta imagine este imaginea copilului crescut la tara si care iubeste animalele si tot cel inconjoara in jur, in special natura. Nimeni si nimeni nu poate da o satisfactie mai mare unui parinte decat faptul de a-si vedea copilul zambind. Parintii nostri ne-au dat aripi atunci cand am avut nevoie de ele, pentru a invata zborul spre fericire. Au transformat timpul lor liber in timp liber al copilului, in suporter al pasiunilor sale. Au fost suporterii nostri, alaturi de noi, in momente frumoase dar si dificile in viata noastra. Un suporter adevarat crede in propria echipa pana la capat, indiferent de reusite sau esecuri, si ei chiar au fost cei mai devotati suporteri ai nostri. Erau unii copii care radeau de fratiorul meu ca mergea cu oile, spunandu-i: ,,nu îți este rusine sa mergi cu oile?” Nu, nu ii era rusine, pentru ca traia intr –un mediu frumos si sanatos, manca branza, rosii, mere, toate bio de casa. Parintii sunt primii educatori, fiind primii cu care copilul interactioneaza si tot ei sunt cei care fac posibila participarea copilului la viata sociala, la introducerea copilului in comunitatea in care s-a nascut. Copilul reprezinta in fapt oglinda parintilor lui: corectitudinea exprimarii, calitatea limbajului, volumului cunostintelor si deprinderilor, depind de modelul oferit de parinti, mai cu seama de felul in care acestia interactioneaza cu copilul, cum il solicita.
Acasa, cei mici invata sa distinga intre bine si rau, drept si nedrept, frumos si urat in atitudini si in comportament, li se formeaza deprinderile de ordine, rabdare, respect, cinste. Politetea, buna cuviinta si bunele maniere sunt ,,lucruri’’ care se invata. Primele reguli de politete le invatam de la parinti si bunici, apoi la gradinita si abia apoi la scoala. Cel mai frumos dar pe care il ofera parintii copiilor este propria sanatate, emotionala, fizica, spirituala, intelectuala ,,copilul are nevoie de familie dar nu de orice familie’’. Daca vrem sa ajunga un mare om, trebuie sa il crestem ca atare. Adica sa facem cu el si pentru el acele lucruri care sa il ajute sa fie mai intai un mare om, apoi sa il ajute sa se descurce in viata, sa se ajute singur atunci cand intalneste probleme in viata. Copiii se nasc cu vise si depinde de cei din jurul lor ca acestea sa devina realitate. Unui fluture nu-i frangi aripile, ci sufli ca el sa poata zbura cat mai sus pentru a avea rezultate, trebuie mai intai sa investesti. Sa investesti dragoste, rabdare, atentie si mai ales timp. Timp pentru copilul tau. Oferiti–i copilului daruri adevarate, pe termen lung. Acestea sunt radacini si aripi totodata. Imbratisati-l, sarutati-l si spuneti-i ,,TE IUBESC!” cel putin o data pe zi. Copiii au nevoie de reafirmarea dragostei parintesti. Pusculita lor sentimentala va fi astfel mereu plina! Cosmin si cu mine am avut mereu parte de o educatie exemplara din partea parintilor, chiar daca erau oameni simpli de la tara. Ne placea mult sa mergem cu oile, dupa ciuperci prin padure. Totul era natural si sanatos. Datorita devotamentului pentru iubirea de animale si natura, si a ales ca profesie sa fie padurar, sa fie mereu in mijlocul padurii. Zambetul lui Cosmin s-a molipsit si la baiatul sau si la fetita mea, parca sunt identici ca noi de mici, si as mai vrea sa se molipseasca la toti copiii din intrega lume. Viata la tara, in aer liber, este cea mai frumoasa, te face sa te simti liber si plin de vise. Ochii, zambetul, inocenta unui copil iti da speranta ca totul o sa fie bine.
Ca viitor cadru didactic, as vrea din tot sufletul sa le transmit aceasta fericire si bucurie micilor exploratori ai lumi. Si sa nu lasam pe nimeni sa le naruie visele, sa creada cu adevarat in ele, pentru a deveni realitate. Sa le arat ca daca vor sa fie oameni mari in viata sa si aprecieze in primul rand familia. Si as face cu ei multe activitati in aer liber si multe excursii. Nimic nu–i mai frumos sa vezi in viata decat zambetul unui copil fericit si implinit. Trebuie sa incepem sa ne preocupam sa pastram trecutul. Cred ca turismul din Romania va avea de castigat daca vom pastra patrimoniul acestei tari. Sunt comunități istorice minunate care, treptat au fost invadate de constructii, din beton si arhitectura moderna, care afecteaza frumusetea si semnificatia culturala a acelei comunitati si distrug potentialul turistic. Cred ca turismul ar putea fi viitorul acestei tari, daca putem proteja si celebra biodiversitatea de aici, monumentele, peisajele si desigur padurile. Punctele forte ale unui brand romanesc, dupa parerea mea, sunt padurile, muntii, salbaticia, biodiversitatea, prezenta marilor carnivore, abundenta speciilor, care nu exista in alte locuri in Europa. Dar trebuie sa se pastreze un tip de agricultura bio, trebuie sa se pastreze biodiversitatea, florile de pe pajisti, lupii, ursii, rasii. Fiindca in restul lumii aceste lucruri s-au pierdut, asa ca turistii ar veni in numar mare sa le vada. Sa pastram aspectul original al locului, astfel ca oamenii care vin aici sa se simta ca se intorc in timp.
Vreau ca lucrurile sa fie simple, spatiile deschise, pasuni, sate si paduri, sunt locuri in care te simti in siguranta, fiindca te intorci la radacini ,la viata simpla, la viata la care oamenii tanjesc in taina. Multi stau cu ochii lipiti de calculator si Facebook, si s-ar simti eliberati intr-un loc ca acesta. Biodiversitatea e uriasa, florile salbatice, primavara, e un adevarat paradis, in plus avem munti, te simti ca esti intr-un loc salbatic, dar minunat. Si e o cale de a te desprinde de lucrurile cu care esti obisnuit. Asa ca, ocrotind, pastrand si promovand comorile naturale si culturale ale Romaniei, ne asiguram ca turistii vor veni aici in numar tot mai mare. Imi doresc din tot sufletul ca viitoarele generatii sa protejeze mostenirea naturala si culturala a Romaniei. Sa-i apropiem pe copii de animale, de pamant, de radacini. PS: Prima mea excursie cu ei as face-o în satul meu natal si la Moneasa, la o plimbare cu poneiul. Iar poneiul l-aș împrumuta de la Cosmin, frățiorul meu drag .
Dragi cititori, vin azi în atenția voastră cu un subiect delicat (aș spune), care de multe ori ne ridică semne de întrebare și aprinde în noi dorința de a ne exprima opinia. Eu deocamdată sunt străină de acest subiect, deoarece nu mă încadrez în categoria ”părinți ”, dar voi trata acest subiect din postura de viitor cadru didactic.
De foarte multe ori am fost martoră la luarea unor decizii în familie sau la dispute dintre părinți și copii și pot spune că nu am fost mulțumită de direcția în care s-au îndreptat lucrurile. Concepții de genul „Pe vremea mea altfel erau lucrurile”, „Pe vremea mea copiii nu își contraziceau părinții ”, mi se par total eronate. Din modul în care am perceput eu lucrurile a contrazice, de fapt însemna, în acest caz, a-ți exprima propria opinie, asta face referire strict la o dispută la care am luat parte ca telespectator. Acesta este un caz particular, dar din păcate astfel de gândiri chiar se întâlnesc foarte des, iar aici ar fi cazul să ne ridicăm semne de întrebare. Cine greșește? Cine nu abordează subiectul așa cum ar trebui, adică cu maturitate? De ce părinții se impun în fața copiilor doar pentru că pot? De ce atunci când părintele interzice copilului un lucru, nu își argumentează decizia?
Consider că astfel de probleme la nivel de familie se pot remedia foarte ușor dacă discuțiile s-ar desfășura într-un cadru calm, degajat unde fiecare membru al familiei să poată să își exprime opinia și crezul în legătură cu subiectul pus în discuție. De altfel, ca și părinte, trebuie să iei în considerare și faptul că nivelul de gândire între copil și părinte este clar diferit, așadar ca și părinte trebuie să te pui în locul copilului, să te cobori la nivelul lui și să încerci să înțelegi lucrurile și din perspectiva acestuia, iar mai apoi să luați o decizie, împreună.
Un alt subiect care este în strânsă legătură cu abordarea luării deciziilor în familie este asumarea responsabilității față de copii. În acest semestru, la stagiul de practică la clasa I, am întâlnit un băiețel cu cerințe educaționale speciale. În primă fază, înainte de al cunoaște mai îndeaproape, îmi părea un băiețel tipic, nu îl distingeam dintre ceilalți copii, însă, apropiindu-mă de el, lucrând cu el, mi-am dat seama de situația sa specială. Am început să îmi dau seama de acest lucru prin faptul că citea foarte greu, dintr-o propoziție formată din 5 cuvinte reușea să citească 2-3, dar și acelea cu mult ajutor și pe silabe. În timpul orelor, trebuia să îl verific constant, deoarece nu scria chiar și dacă răspunsul era scris și pe tablă, iar eu îl repetam de cel puțin 4 ori.
Când i-am semnalat această problemă învățătoarei, mi-a spus că știe despre băiețel că este diferit față de restul clasei, chiar ea a descoperit acest lucru la el, doar că părinții nu fac nimic în acest sens, iar când vine vorba de profesor de sprijin, nici nu vor să audă. Sincer, când am auzit acest lucru am zis că așa ceva nu este posibil în zilele noastre. Adică acel copil radia de fericire, un copil cu potențial, dacă lucram cu el se descurca foarte bine, dar trebuia să fiu în permanență lângă el, iar acest lucru nu era posibil, dat fiind că mai aveam alți 29 de copii de care trebuia să mă ocup. Faptul că un părinte nu acceptă, nu își asumă faptul că copilul său este diferit față de restul copiilor, mi se pare ireal, josnic și de neiertat. Adică, tu ca părinte, care ești singurul sprijin al copilului tău, singura persoană îndreptățită în a lua decizii în favoarea copilului tău, nu o faci, alegi varianta de a nega situația în care te afli, dar nu conștientizezi că astfel copilul tău are de pierdut.
În legea învățământului special și special integrat, în articolul 48 alineatele 1,2 și 3 ni se spune în felul următor:
” (1) Învățământul special și special integrat, organizat pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale sau alte tipuri de cerințe educaționale, stabilite prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, se realizează pentru toate nivelurile de învățământ, diferențiat, în funcție de tipul și gradul de deficiență.
(2) Învățământul special și special integrat este gratuit și este organizat, de regulă, ca învățământ cu frecvență. În funcție de necesitățile locale, acesta se poate organiza și sub alte forme, în conformitate cu legislația în vigoare.
(3) Guvernul elaborează reglementări specifice pentru serviciile educaționale și de asistență, oferite copiilor cu cerințe educaționale speciale. ”
Cât timp legea îți oferă o astfel de oportunitate, îți oferă această șansă ca și copilul tău să primească o educație aleasă și un mediu favorabil cerințelor și nevoilor sale, de ce să nu vrei să beneficiezi de ele? Acest lucru îmi este foarte greu de înțeles.
Despre astfel de responsabilități am dorit să vă vorbesc, pentru că sincer acest copil, ca și mulți alții nu au nicio vină în toată povestea aceasta. Din cele spuse de învățătoare părinții i-au comunicat că îl va muta pe copil la o altă școală, pe premisa că învățătoarea nu se ocupă de el așa cum ar trebui.
Așadar, dragii mei, vă las pe voi să trageți concluziile deoarece pe mine mă depășește această situație. Faptul că lucrurile nu sunt discutate în familie și transparența nu este resimțită de către toți membrii acesteia, duce la astfel de situații care în timp vor atrage după sine urmări, iar cineva va avea de suferit în urma unor astfel de comportamente.
Consider că pentru a remedia astfel de probleme, în primul rând este nevoie de sinceritate, curaj, o relație foarte apropiată între învățător, părinte și copil, iar mai apoi puterea de a accepta situația și dorința de a face o schimbare în acest sens. Când acest pas este făcut, acelui copil i se oferă șansa de a se ridica din starea în care se află și treptat i se oferă oportunitatea de a înregistra un progres pe ambele planuri: familial și școlar. Când cele două planuri se vor afla în echilibru și în strânsă legătură unul cu celălalt, abia atunci putem vorbi despre reușita asumării responsabilității față de copil.
Articol apărut în 1 iunie 2008 în Greater Good Magazine, revista Centrului The Greater Good Science pentru cercetarea stării de bine. Traducere: Dan Pătroc (https://greatergood.berkeley.edu/article/item/rubbing_off)
Despre autor: dr. Allison Briscoe-Smith este membru senior al Greater Good Science Center și profesor asistent și Director pentru diversitate, echitate și incluziune la Institutul Wright.
Cu ani înainte să devin psiholog pentru copii, am fost profesor de înot și am predat la grădiniță. Îmi amintesc că lucram în apă într-o zi cu o fetiță albă de patru ani care a început să mă frece pe braț.
– „Se ia?” A întrebat ea.
– „Ce să se ia?” am întrebat-o înapoi.
„Negrul.” Își freca brațul pe al meu ca și cum ar fi vrut să ia din culoarea pielii mele pe a ei. Mama ei, care stătea lângă noi a scos un sunet de șoc. S-a întors spre mine, palidă și jenată. „Nu știu unde o i-o fi venit ideea”, a spus ea. „Nu vorbim niciodată despre … lucruri de genul acesta”. Și-a scos fiica din apă și a încheiat lecția, făcându-i „șșșș…” și îndemnând-o să tacă în timp ce plecau.
În calitate de profesor, mai auzisem și înainte acest tip de comentarii din partea copiilor, direcționate nu doar către mine, ci și către alți copii sau adulți – iar după aceasta asistam inevitabil la privirile prăbușite de pe fețele părinților lor. Părinții obișnuiau să întrebe: „De unde iau copiii ideile astea? Nici măcar nu pot face încă diferența între rase, nu?”. Sau „Asta înseamnă că puiul meu va fi rasist?” Sau deveneau defensivi: „Nu îi învățăm așa ceva acasă”, „Avem o mulțime de prieteni de rase diferite”, „Nici măcar nu vorbim despre rase acasă, așa că de unde să știe ce este asta?”.
În munca mea cu copiii în calitate de profesor și ca psiholog, am constatat că cercetarea științifică poate atenua temerile multor părinți. Deși nu există un răspuns ușor la întrebarea „Cum să cresc un copil tolerant?”, cercetările oferă câteva sugestii constructive pentru modul în care copiii învață despre rasă și când și cum să discutăm acest subiect cu ei.
Să începem cu începutul: copiii văd sau bagă în seamă rasa? Răspunsul este că da, copiii văd și observă diferențe rasiale încă de la o vârstă fragedă, chiar și în copilăria timpurie. De fapt, mai multe studii efectuate de psihologii Phyllis Katz și Jennifer Kofkin au descoperit că sugarii și copiii foarte mici (de la 6 la 18 luni) vor privi fețele oamenilor dintr-o rasă diferită de a lor mai mult timp decât se uită la fețele din propriul lor grup rasial. O privire prelungită este modul în care sugarii și copiii mici reacționează în mod obișnuit la informații noi, iar datele obținute sugerează faptul că diferența rasială este vizibilă pentru ei. Asta înseamnă că sunt capabili să observe și să acorde atenție diferențelor rasiale chiar înainte de a putea vorbi despre ele. Katz și Kofkin au descoperit, de asemenea, că în jurul vârstei de 3 ani copiii vor începe să aleagă să se joace cu oameni din rasa lor mai mult decât cu persoane din altă rasă.
Deși pot observa diferențe rasiale și chiar preferă membrii propriei rase, acest lucru nu înseamnă că acești copiii, la această vârstă, înțeleg rasa în același mod în care o fac adulții și nici nu înseamnă că sunt rasiști în plină dezvoltare. Pentru copiii cu vârsta sub șapte ani, rasa – sau, mai degrabă, trăsăturile fizice, cum ar fi culoarea pielii, limba și textura părului – sunt doar semne că cineva este diferit de ei înșiși dintr-un anumit punct de vedere, așa cum în mod similar percep genul sau greutatea. Nu este neobișnuit sau nesănătos ca copiii să graviteze către cei care le sunt familiari atât de devreme în viață. Opiniile copiilor încep să aibă potențial negativ numai atunci când încep să lege aceste trăsături fizice de anumite defecte de caracter sau de comportament. Noi, adulții, suntem cei care atribuim răutate celor care pur și simplu doar observă anumite diferențe rasiale, fizice.
Deci, în sine, recunoașterea diferențelor rasiale nu este un motiv de alarmă – de fapt, dimpotrivă. De ani de zile, studiile au descoperit că tinerii care recunosc aceste tipuri de diferențe de la o vârstă fragedă arată o capacitate generală mai puternică de a identifica diferențe subtile între categorii precum culoarea, forma și dimensiunea – lucru care, la rândul său, a fost legat de performanțe mai ridicate la testele de inteligență. Cercetătorul Francis Aboud a descoperit că copiii cu vârste cuprinse între patru și șapte ani care arată această capacitate avansată de a identifica și clasifica diferențele au, de fapt, mai puține prejudecăți. Așadar, părinți, fiți liniștiți: când copiii observă și întreabă despre diferențele rasiale, acesta este un stadiu normal și sănătos de dezvoltare.
Acum vine partea dificilă: cum răspundeți acestor întrebări? De fapt, mulți părinți au ales să nu le răspundă. Acești părinți, adesea cu bune intenții, au îmbrățișat idealul discromatopsiei (acea condiție a celor care nu percep diferențele de culori). Ei presupun că, dacă își cresc copiii să nu observe și să nu recunoască diferențele rasiale, acest lucru îi va împiedica să devină rasisti.
Totuși, problema acestei abordări este că observăm cu toții diferențe. Când ne abținem de la a discuta despre rasă cu copiii noștri, putem să-i facem să fie confuzi și implicit să transmitem mesajul că este rău sau greșit să vorbim despre diferențele rasiale. Iar acest lucru poate să îi afecteze atât pe copiii de culoare, cât și copiii albi. De exemplu, cercetătorii Phillip Bowman și Cleopatra Howard au descoperit că atunci când părinții afro-americani nu-și învățau copiii nimic despre rasă, acei copii se simțeau mai puțin pregătiți să facă față discriminării rasiale și, în general, aveau impresia că au mai puțin control asupra vieții lor și mediului în care trăiesc.
În loc să încerce să ignore rasa, cercetările sugerează că părinții ar trebui să fie mai proactivi. Le pot spune copiilor lor că este OK să recunoască și să vorbească despre diferențele rasiale, comunicând totuși, în același timp, că este greșit să ai prejudecăți rasiale. Cercetările mele cu 67 de familii cu diferențe etnice și rasiale, toate având copii sub vârsta de șapte ani, indică faptul că vorbitul despre și răspunsul la întrebările copiilor despre rasă îi poate ajuta să înțeleagă problemele legate de rasism și să devină mai toleranți. Am constatat că acei copii cu care părinții care au vorbit mai mult despre rasă au fost mai capabili să identifice rasismul atunci când l-au văzut și, de asemenea, au mai multe șanse să aibă opinii pozitive despre minoritățile etnice. Acest lucru a fost adevărat atât pentru familiile albe, cât și pentru familiile de culoare din studiul meu.
Alți cercetători au făcut descoperiri similare. Un studiu realizat de Aboud și Anna Beth Doyle a avut ca subiecți copii cu vârste între 9 și 11 ani care aveau atitudini de prejudecată față de minoritățile etnice, copii pe care îi plasau împreună cu alți copii cu vârste între 9 și 11 ani care aveau credințe mai puțin părtinitoare. Cercetătorii le-au cerut copiilor să vorbească timp de două minute despre unele dintre ideile și credințele despre rasă pe care le exprimaseră mai devreme în studiu, iar rezultatele au fost remarcabile: după aceste conversații, copiii cu un nivel ridicat de prejudecăți au arătat o scădere a prejudecăților și mai multă toleranță. Având în vedere impactul unei conversații de doar două minute cu un coleg, imaginați-vă ce ar putea însemna o întreagă copilărie de conversații cu părinții.
Deși există dovezi puternice care sugerează că părinții ar trebui să vorbească despre rasă cu cei mici, cercetătorii încă studiază cele mai bune modalități de a o face. Atât pentru familiile albe, cât și pentru familiile de culoare, există dovezi care sugerează că părinții ar trebui să evite un limbaj care induce frica în copiii lor, deoarece copiii nu vor ști cum să răspundă. De exemplu, a-i explica unui copil „Știi, oamenii vor fi răi cu tine și te vor trata nedrept pentru că ești din rasa X”, fără a-i oferi abilități de coping, empatie sau sprijin, poate provoca de fapt mai multă frică și, în consecință, mai multe prejudecăți față de alții. Dar, pe de altă parte, dacă vom continua acest tip de afirmații cu fraze precum „Dar asta nu înseamnă că ar trebui să fim răi cu ceilalți” sau „Dar acei oameni nu știu cu adevărat cât de grozav ești și cât de special este să fii X” sau „Și dacă se întâmplă acest lucru, poți veni la mine și te voi ajuta”, acest lucru poate oferi de fapt sprijinul și abilitățile de coping de care au nevoie copiii pentru a face față unei astfel de discriminări.
Alte cercetări efectuate de Bowman și Howard sugerează că a-i ajuta pe copii să se simtă mândri de identitatea lor rasială sau etnică ajută la creșterea stimei de sine, cu avertismentul că lecțiile de mândrie nu ar trebui să submineze alte grupuri. Cu alte cuvinte, mesajul nu ar trebui să fie „Suntem mult mai buni și mai deștepți decât cei din grupul Y”, ci mai degrabă ar trebui să arate sprijin către alte grupuri: „Știi, unii Y fac lucrurile așa și asta este minunat. Noi, pe de altă parte, facem lucrurile diferit, dar și asta este chiar frumos”. A-i învăța pe copii despre mândrie și despre cum să înțeleagă diferențele din jurul lor poate fi de fapt un act de predare și susținere a toleranței.
Înainte de orice, totuși, se pare că simplul fapt de a purta aceste conversații despre rasă poate să ajute. Deoarece cercetările arată că micuții observă și încearcă să dea sens rasei încă de la vârsta de șase luni, aceste conversații pot începe când sunt foarte tineri. În acest scop, este important să îi faci pe copii să se simtă confortabil abordând acest subiect. Asta înseamnă că părinții ar trebui să încerce să evite ca rasa să pară un subiect atât de important, mare sau intimidant încât copiii să ajungă să creadă că este în afara limitelor, că este tabu pentru ei. De asemenea, părinții ar trebui să încerce să nu îi facă pe copii să se simtă incomod sau nepotriviți atunci când le vine să pună întrebări despre rasă. Una dintre cele mai bune modalități prin care părinții pot face acest lucru este să exerseze vorbitul despre rasă (cu prietenii, cu ceilalți, cu colegii) pentru a-și putea reduce propria lor anxietate înainte de a discuta aceste probleme cu copiii lor. Există site-uri web, camere de chat și organizații care ajută părinții să facă acest tip de exercițiu. Un loc de început este blogul Anti-Racist Parent, unde părinții discută despre eforturile lor de a crește copii care sunt conștienți în privința raselor.
Așadar, părinți, data viitoare când vă aflați într-un loc de joacă și vă auziți copilul spunând ceva care pare confuz din punct de vedere rasial sau chiar ofensator, nu fiți jenați. Nu îi certați și nu încercați să îi faceți forțat să tacă. Și nu încheiați conversația cu „Nu se spun astfel de lucruri”. În schimb, ați putea dori să încercați „Hmm, hai să vorbim un pic mai mult despre asta”
În acest eseu, mi-am propus să vă prezint raportul între acești trei termeni: legal, etic și moral. Cum am putea face o legătură sau o diferențiere între aceștia, fără a înțelege mai întâi sensul fiecăruia?
Așadar, fără cuvinte pretențioase, definiții extraordinare și foarte lungi, fără a mă documenta foarte mult, pot spune că legalitatea înseamnă conformarea oamenilor, mai exact a comportamentului acestora, cu legile aflate în vigoare. Legile au rolul de a stabili ordinea într-o societate, acestea fac referire la comportamentul sau conduita oamenilor, care sunt obligați a se racorda la anumite norme juridice.
Etic, când aud acest cuvânt îl asociez foarte repede cu dreptate, morală, bine, legal și puțin cu religia. Cred că nu fac rău deoarece, etica este o ramură a filosofiei, care se ocupă cu cercetarea problemelor morale. După cum, cred că o parte din oameni au auzit de mari filosofi precum, Socrate, Platon și Aristotel, care au dezvoltat teorii diferite legate de etică și morală, însă singurul fir roșu păstrat de toți a fost conceptul de virtute și fericire, prezent în toate discursurile lor filosofice.
Morala o asociez cu un comportament care să pună pe primul loc obținerea binelui colectiv și/sau individual, în defavoarea răului, respectând regulile de ”bună conviețuire” a oamenilor. În multe cazuri morala este asociată cu religia, deoarece rolul moralei este deosebirea binelui de rău. Cred că aceasta este defapt și diferența între moral și etic. Morala are puternice trăsături religioase, trăsături care se regăsesc de obicei la persoanele credincioase, persoanele care vor și cred în puterea binelui. Moralitatea nu răspunde la anumite întrebări, pe când etica da. Moralitatea are la bază legi nescrise, care respectă reguli precum: să nu faci rău, să nu judeci, să fii corect, să faci bine, să pui interesul/binele aproapelui în fața celui de sine. Însă în sens larg cel mai bun sinonim pentru termenul etic este moral.
În primul rând, putem afirma că există o strânsă legătură între acești trei termeni (legal, etic, moral). Țin să precizez că moralitatea, etica, dar și legile se pot clasifica/distinge în funcție de istorie și geografie. Morala este diferită de la o civilizație la alta, de la trecut (ex. Evul Mediu), la prezent. De exemplu în trecutul îndepărtat era imoral ca femeia să fie considerată egală cu bărbatul, pe când în zilele noastre este perfect moral și normal ca femeia să aibă aceleași drepturi ca și barbatul. Am menționat geografia, folosind același exemplu, vă reamintesc că în Arabia Saudită, femeile putem spune că au mai multe restricții decât drepturi. Acesta este un exemplu bun, prin care îmi susțin afirmația, la noi în țară privind drepturile femeii, legile sunt în strânsă legătură cu morala. Legi care susțin egalitatea între bărbați și femei: directiva 79/7/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1978 privind aplicarea treptată a principiului egalității de tratament între bărbați și femei în domeniul securității sociale; directiva 92/85/CEE a Consiliului din 19 octombrie 1992 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și a sănătății la locul de muncă în cazul lucrătoarelor gravide, a celor care au născut de curând sau care alăptează etc.
În susținerea afirmației făcute, cum că există o strânsă legătură între etic și legal vin cu următoarele exemple: să presupunem că mergem într-un magazin la cumpărături și fără a realiza ajungem la casa de marcat cu un produs a cărui termen de valabilitate este expirat, în această situație vânzătorul este obligat atât prin lege cât și moral să nu comercializeze, acel produs. Este datoria comerciantului să verifice produsele deținute în spațiul comercial și să asigure calitatea și valabilitatea tuturor produselor. Este dreptul nostru ca în acel moment, dacă nu se dorește înlocuirea produsului cu unul valabil, să apelăm numărul pentru protecția consumatorului, dar moral și omenesc ar trebui să se ajungă la un numitor comun.
Un alt exemplu care poate demonstra legătura dintre acești trei termeni îl reprezintă după părerea mea constituția țării, privind drepturile și libertățile cetățenilor, dreptul oamenilor de a putea să trăiască o viață normală, sigură, dreptul de a putea să își exprime convingerile și de a putea conviețui în bună regulă cu oamenii din jur. Majoritatea legilor din constituție privind drepturile omului, despre care m-am documentat, mi se par a fi morale și etice, de exemplu dreptul la învățătură, dreptul la libera exprimare. Din punctul meu de vedere este normal ca fiecare om sa aibă aceste drepturi, fiecare copil să poată beneficia de un loc în școală, indiferent de starea financiară, statut social, etnie, religie, etc.
În al doilea rând, o să vorbesc puțin despre realitatea „de afară”, raportându-mă strict la această țară, România, deși avem legile constituției și suntem una dintre cele mai religioase țări din lume, asta nu însemnă că oamenii o să respecte și o să fie corecți cu ceea ce se întâmplă în jurul lor, nu o să acționeze mereu moral sau corect. Am spus mai sus că suntem una din cele mai religioase țări din lume, deoarece, cred că religia are legătură cu ce este moral cât și ce este etic, iar unii oameni de multe ori acționează moral sau nu fac o acțiune greșită deoarece mai au un pas de trecut, cel al psihicului, al vinovăției, iar relig ia și credința în Dumnezeu este pasul decisiv în acțiunile acestora. Există multe legi de circulație, care de foarte multe ori nu se respectă, iar polițiștii ar trebui să îi sancționeze pentru nerespectarea acestora, ceea ce mi se pare moral, etic și legal, deoarece de multe ori se poate pune în pericol viața celor din jur care se conformează. Spuneam că deși există aceste legi, ele nu se respectă, de exemplu, plecând de la un meci de fotbal cu mai mulți prieteni, am fost opriții de un echipaj de poliție pentru că, șoferul a făcut stânga pe interzis, avea telefonul în mână și nu avea centura pusă. După ce am fost opriți, polițiștii și-au făcut datoria foarte bine până la un punct, spun asta deoarece, în momentul în care polițistul a spus șoferului cât costă amenda, acesta l-a întrebat dacă nu se poate rezolva și altfel, au mers la mașina poliției și șoferul s-a ales cu o ”amendă” de 10 ori mai mică decât cea pentru faptele săvârșite. Din punctul meu de vedere nu a fost etic deloc ceea ce s-a întâmplat, nu este legal nici să dai, dar nici să iei mită și nici nu mi se pare moral să scapi așa pentru greșelile pe care le comiți. Este un exemplu negativ, poate nu atât de grav, dar se întâmplă la scară mare, în primul rând, eu o numesc fugă de răspundere și neasumare din perspectiva celui care comite fapta, consider ca ar fi trebuit să își asume faptul că a greșit, iar polițiștii respectivi, pe lângă că au comis un lucru ilegal, nu a fost etică acțiunea lor.
Un alt exemplu, care poate să împartă opiniile în două, are de-a face tot cu legea și poliția, de această dată, fiind vorba de un contact între două autovehicule, rezultând fuga de la locul accidentului a unuia dintre șoferi, pe scurt, o seară de toamnă pe un drum drept, un autovehicul (1) intră în depășire, când este paralel cu o altă mașină (2), aceasta nu se asigură și intră și ea în depășire și lovește autovehiculul (1) și își continuă drumul, dar cu ghinion, deoarece un martor i-a urmărit, i-a oprit și le-a spus să se reîntoarcă la locul accidentului. Aceștia s-au întors, acolo fiind prezentă și poliția deja, surpriza mare a fost că acesta nu avea asigurare, iar poliția a considerat că merită să fie iertați de penalizare. Este legal ca poliția să nu aplice sancțiunea unei fapte care nu poate fi contestată? NU. Este moral și etic să pleci de la locul accidentului fără ca nimic să se fi întâmplat? NU. Cea mai mare apreciere și prezență de moralitate, etică și legalitate mi se pare că a avut-o martorul, din punctul meu de vedere a procedat cel mai corect. Poate că polițiștii cred că au procedat moral să nu ii mai dea amendă, datorită faptului că avea mașina avariată și că deja trebuia să mai pună bani, altfel nu cred că au gândit, dar nu și-au pus întrebarea „ Dacă erau victime, dacă era un cunoscut în mașina lovită, ar fi procedat la fel?”, din punct de vedere legal și etic, nu este nici legat, nici etic, iar din punct de vedere moral, înțeleg într-o mică parte gândirea abordată, dar nu pot să o consider morală.
Aceste exemple, reale, demonstrează faptul că mulți oameni preferă să acționeze în favoarea lor, chiar daca nu este moral, etic sau legal. Consider că, suntem un popor care acceptă legea și se conformează acesteia, acționăm moral în cele mai multe cazuri, dar, cred că se prezintă și se promovează prin mass-media, TV, internet, și alte surse de informare, doar lucrurile negative și ne fac să credem că trebuie să fim fiecare pentru el și că trebuie să acționăm doar în favoarea noastră, părerea mea este că suntem ușor de influențat și devenim mulți dintre noi, oamenii care nu suntem.
În concluzie, legea, morala și etica ar trebui să fie mereu într-o strânsă legătură, iar oamenii ar trebui să acționeze după principii bine stabilite să pună preț pe binele lor, dar și a celor din jur și fiecare să-și asume faptele.
După toate subiectele propuse de care am avut parte în acest semestru, a sosit și rândul meu să aduc unul în atenția tuturor celor care citesc. S-au expus tot felul de materiale, cu subiecte mai puțin sau mai mult potrivite pentru Educația civică, fascinante sau mai puțin fascinante, interesante sau nu, în funcție de preferințele fiecăruia, din toate domeniile posibile. Acum aș vrea să ne aplecăm asupra unui subiect prezent atât în viața celor mici, cât și a celor mari, sau cel puțin ar trebui să existe, și anume: curajul.
Cred cu tărie că ar trebui să schimbăm concepția lumii în care trăim prin exemplul propriu, personal, de a dovedi curaj prin faptele, atitudinile și cuvintele noastre, iar lipsa de curaj de a demonstra toate aceste virtuți cu care se confruntă omenirea trecând prin această situație actuală din țară, m-a determinat să îmi pun întrebările consemnate mai jos și să scriu acest articol. De asemenea, consider nespus de important să educăm generația următoare având prezent tot timpul în minte acest principiu al manifestării curajului.
Analizând Dicționarul Explicativ al Limbii Române, am descoperit următoarea definiție a curajului: „Forța morală de a înfrunta cu îndrăzneală primejdiile și neajunsurile de orice fel; îndrăzneală, fermitate în acțiuni sau în manifestarea convingerilor; tărie de caracter, temeritate, bărbăție” (https://dexonline.ro/definitie-1/curaj). Cu alte cuvinte, curajul este una dintre însușirile unei persoane care exprimă vitejie, biruință și chiar înfruntarea unor primejdii sau temeri. Probabil fiecare om care practică o meserie anume dă dovadă de curaj la locul de muncă în fiecare zi, confruntându-se cu tot felul de situații dificile, altele primejdioase, altele cu adevărat periculoase. Pe de altă parte există oameni care sunt predispuși la diferite temeri pe care le înfruntă și le depășesc, dau dovadă de curaj prin faptul că se confruntă cu acestea.
Însă nu la aceste tipuri de curaj vreau să mă refer și să medităm acum, ci la curajul de a fi diferiți, de a spune adevărul chiar dacă nu avem de câștigat pe moment din acest fapt, de a nu ne compromite, curajul de a schimba lucrurile care au un mers greșit în societatea în care trăim, curajul de a arăta bunătate, politețe, onestitate față de persoanele din jur atunci când alții nu o mai fac. Este vorba despre curajul care vine din interiorul nostru, din caracterul fiecăruia, din rațiunea de a fi oameni și de a zidi o cărămidă trainică la o societate stabilă, construită pe adevăr.
Este absolut necesar ca lumea în care trăim să dispună de copii, tineri și oameni curajoși referindu-ne la sensul de a înfrunta primejdiile, de a săvârși fapte de vitejie, de a avea curaj să salvezi vieți, mai ales în vremuri ca acestea în care teama e la rang de stăpân peste viețile tuturor, fiind vorba despre situația pandemică actuală. Dar consider că mult mai important decât curajul de a fi viteaz în pericol este îndrăzneala de a fi diferit prin modul în care trăiești și te raportezi la situațiile din jur. Este bine cunoscut faptul că societatea de azi este mult prea coruptă, de la oamenii cei mai sus puși în funcție, până la muncitori care își înșală șefii și chiar până la copilul care nu are curajul de a mărturisi părinților lui greșeala comisă. De ce lumea din vremea noastră se bazează pe o totală lipsă de corectitudine? De ce am clădit o societate cu nonvalori și tot noi suntem cei care ne plângem de ea și de generațiile care vor urma neștiind ce se va alege de ele? De ce nu ne trezim la realitate și să trăim ca adevărați oameni? Și mai am o întrebare: oare ce s-ar întâmpla dacă toți, dacă fiecare dintre noi am avea curajul de a spune adevărul, de a spune lucrurilor pe nume, de a nu ascunde greșelile, de a fi onești, iertători, buni, corecți? Tocmai acesta e răspunsul: curajul de a trăi diferit față de toți ceilalți lipsește. Ar trebui să avem curaj să spunem lucrurilor pe nume, să avem curaj în a ne trăi principiile fără să ne fie frică fiindcă alții trăiesc diferit, să avem îndrăzneala de a învăța generațiile care vin după noi că a fi om înseamnă a spune și a susține adevărul indiferent de urmări și lista mai poate să continue.
Așadar, după cum curajul de a înfrunta primejdiile este necesar pentru viața în care trăim, îndrăzneala de a spune adevărul, de a trăi ca adevărați oameni, de a nu ne complace în starea în care se află lumea de acum, este cu atât mai mult importantă și esențială pentru fiecare dintre noi. Să fim curajoși! Să fim oameni! Să avem îndrăzneala de a spune adevărul! Să fim viteji chiar și când vine vorba de greșeli care trebuie recunoscute! Și doar așa va veni și schimbarea pe care o dorim! Exact cum învățam cu toții în anul l de facultate: „Schimbarea începe de jos în sus, nu de sus în jos!” Fiți inspirați și curajoși să trăiți autentic!
M-am confruntat cu două dileme în ultima perioadă, amândouă fiind legate de îndatoririle moral-civice ale noastre. Prima dilemă a pornit de la o scurtă conversație surprinsă în cancelaria școlii, unde directorul instituției le-a reamintit diriginților să fie mai atenți la copii, să nu mai arunce ambalajele peste tot, să le pună în coșuri, să nu se urce cu picioarele pe bănci (mai ales în condiții de pandemie), să nu mai zdrobească creta intenționat în fața tablei (există în unele săli de clasă și table vechi), etc. Discuția venea în contextul în care, de nenumărate ori, le-am atras atenția copiilor să aibă grijă de sala lor de clasă, pentru că este oglinda lor, ca și colectiv, fiind aruncate foarte multe ambalaje pe sub bănci și în jurul coșului (cornuri primite prin acel program arhicunoscut).
Răspunsul unanim m-a uimit: „Ce? N-are vreme doamna de serviciu să le ia? Acela este serviciul ei‟. Într-adevăr, acesta este serviciul pe care îl prestează, dar de aici și până la decăderea morală și civică este doar un pas. Da, este de datoria fiecăruia să ne implicăm, să corectăm anumite credințe nefondate și să luam ambalajul, chiar dacă nu este „opera‟ noastră, de cele mai multe ori fără ca cineva să ne atragă atenția.
Fiecare copil este învățat de părinți în cei 7 ani de casă să salute, să păstreze curățenia, să arunce ambalajele la coș etc., iar faptul că cineva este plătit să strângă aceste lucruri nu trebuie să îi determine pe copiii noștri să uite aceste lucruri și să adopte această atitudine lejeră. O societate puternică este aceea în care atitudinea civică trebuie să fie una formată de timpuriu, ca elevul să dobândească deprinderi și atitudini, la bază cărora să fie respectul, politețea și corectitudinea.
Nu cred că este o rușine în a fi femeie de serviciu / îngrijitoare la o școală, întreprindere, și așa mai departe, iar noi nu putem caracteriza un om prin funcția pe care o deține, ci prin calitatea umană. Se pune o presiune prea mare pe aspectele superficiale ale societății contemporane și nu pe normele de etică socială pe care trebuie să le respectăm. Mulți elevi se bazează pe poziția respectabilă a părinților în societate, așa că răspund nonșalant: „de ce să strâng eu ambalajele, de ce să respect pe cineva cu un nivel de trai mai scăzut decât al meu, nu sunt obligat…‟ și altele.
În calitatea noastră de cadre didactice nu putem fi indiferenți la această realitate și să asistăm la decăderea valorilor moral-civice ale elevilor noștri, pentru că în scurt timp ei vor crește și vor avea un rol important în societate și, la rândul lor, își vor educa copii în această manieră.
Cea de-a doua dilemă este referitoare la istorie! Sunt profesor de istorie și îmi place să cred că am sădit, măcar în sufletul unui elev, dragostea de țară. De ce spun aceste lucruri? Pentru că mă revoltă faptul că în permanență am senzația că se vorbește despre conducătorii țării noastre sau despre statul român în moduri denigratoare, în diferite canale de media. Cred, spre deosebire de cei care fac asta, că ar trebui să dăm și exemple pozitive. Eu una fac asta, de exemplu, atunci când vorbesc despre un conducător al statului, Carol I, și despre faptul că a fost un factor de stabilitate în crearea statului român. Am scos în evidență anumite evenimente importante: a fost prinț străin, adus clandestin în țară, jurământul l-a rostit în franceză (pentru că nu cunoștea limba, dar s-a străduit să o învețe) și cel mai important a pus datoria față de țară ca un deziderat, pe un piedestal, pe care s-a străduit toată viața să îl îndeplinească. A considerat ca are o datorie morală și civică față de cei care și-au pus încrederea în el. Avea o zicală: „Românii sunt inteligenți, dar duc lipsă de caracter‟. Mi-e teamă că aceste cuvinte sunt valabile și după o sută de ani. De aici vine dilema mea. De ce ne este rușine de istoria noastră? De ce nu îi apreciem și stimăm pe cei care merită cu prisosință acest lucru? La școală, în S.U.A,. harta statului lor tronează în mijlocul hărții principale! Își respectă steagul! Și exemplele pot continua. Să facem o scurtă comparație intre două situații diferite: regele Carol I a dat ordin să i se realizeze coroana din oțelul unui tun turcesc de la Plevna, capturat prin sudoare și sânge de armata română, formată, majoritar, din țărani, iar – pe de altă parte – regele manelelor are coroană din aur și pietre prețioase!
Dacă pentru un rege a fost suficient oțelul pentru simbolul reprezentat de acesta, pentru noi de ce nu este suficient? Am uitat să îl onorăm cum merită, pe el și pe sutele de mii de oameni care au murit pentru ca noi să fim liberi, să avem drepturi, să avem o societate democratică, ca toți copiii să aibă acces la educație și multe altele. Carol a respectat țara care l-a adoptat și a servit-o personal pe câmpul de luptă, punând datoria față de ea mai presus de propria persoană. Aceste lucruri aș dori să le prezinte televiziunile, insuflând respectul față de personalități trecute sau prezente ale României.
La final, am de amintit un singur eveniment: trecând pe coridor am auzit doi elevi jignindu-se unul pe celălalt cu termenul de „țăranule‟. Nu cred că ei înțeleg cu adevărat semnificația cuvântului. Țăranii români au fost acele persoane îmbrăcate în costume populare (pentru că nu toți nu aveau uniforme), mulți cu opinci în picioare, care au trecut pe jos Carpații și-au apărat țara, în tranșee, au eliberat-o, lăsând în urmă mulți copii care s-au întrebat: „Tată, unde ai rămas?‟, iar răspunsul era unul dureros: „Pe drum de gloanțe, la popas!‟. Numele lor se regăsesc, azi, doar pe câte un monument închinat eroilor, care se bucură de atenție doar în zilele comemorative sau la știrile de la ora 5 când se prezintă vandalizarea lor.
Ca o concluzie cred că educația civică are un rol important în a-i determina pe elevi să conștientizeze contribuția pe care o au ca membri ai societății, să fie informați, responsabili, respectuoși și să aprecieze valorile și personalitățile care au realizat aceste deziderate.