Categorie: Articole de fond

Publicat pe

Ce beneficii aduce sportul de echipă unui copil?

Flavia Chiș

Ca să știi juca un anumit joc trebuie să cunoști regulile. Așa este și în viață, ca să știi cum să trăiești trebuie să cunoști regulile societății. Sportul de echipă reprezintă o activitate fizică de grup, realizată în sistemul educațional (școală), în afara sistemului educațional (timp liber) sau de performanță. În urma oricărei categorii enumerate, copiii care practică sport se aleg cu o serie completă de abilități. Acestea pot fi fizice, sociale, emoționale și mentale.

Deseori, părinții se gândesc să aleagă o activitate potrivită pentru copiii lor, cu scopul de a reduce nivelul de energie pe care îl emană în fiecare zi. Astfel, părinții se gândesc la diferite activități care pot fi extrașcolare, artistice, recreative, interactive, sportive, etc. Majoritatea aleg cele sportive deoarece copiii își pot pune în aplicare acolo toată energia acumulată pe parcursul zilei sau îi ajută să se relaxeze după orele grele de școală. Așadar, ei nu sunt conștienți că sportul oferă copilului lor ceva mai mult decât o alergare și câteva exerciții pentru a-l tonifia și epuiza. Logic vorbind, copiii sunt ajutați din punct de vedere fizic, prin mișcare, generând o viață mai sănătoasă, dar asta ne interesează doar parțial. Ceea ce îmi doresc eu să scot în evidență este faptul că subiectul articolului ridică problema rolului unui sport de echipă în dezvoltarea copiilor care îl practică.

Ceva mai mult decât mișcarea generată de sport reprezintă în primul rând abilitățile sociale pe care le poate dobândi, dacă un copil este dat să practice un sport de echipă. Acolo poate învăța ce înseamnă colaborarea, ascultarea liderului, socializarea cu colegii de echipă, prietenia etc. Abilitățile sociale se referă la tot ce înseamnă comportamentul copilului în societate. Acest comportament constă în relațiile pe care le construiește copilul cu cei din jur, dar și cum învață să facă față unor situații. Prin sportul în echipă, copiii vor reuși să își îmbunătățească abilitățile de comunicare și interacțiune, fapt ce ii va ajuta în relațiile și carierele lor, atunci când vor ajunge la maturitate.

Rezultatul unui meci poate duce la categoriile de învinși sau învingători, iar cei mici vor să facă mereu parte din categoria celor învingători. Pentru ei, rezultatul contează mai mult decât orice. Aici se întâmplă ca emoțiile să îi pândească și să aibă parte de bucuria reușitei, de dezamăgirea eșecului, speranța că vor câștiga, celebrii “fluturi în stomac”. Dacă vor câștiga, se vor simți satisfăcuți, fericiți, bucuroși, împliniți, energici, plini de viață, iar dacă vor pierde vor învăța cum să treacă peste asta, vor învăța din propriile greșeli și se vor simți puternici, dar posomorâți.

Abilitățile mentale dobândite în urma sportului duc la independență, inițiativă, comportament disciplinat, curaj, hotărâre, perseverență, etc. Dezvoltarea mentală începe din momentul în care copilul a înțeles care este ideea sportului, anume competiția. Această dezvoltare include dorința copilului să câștige o competiție, să fie mai bun ca și alt sportiv sau să depășească recorduri.

Vorbind de sport și de școală în același timp, copilul va trebui să aibă un time-management bine pus la punct pentru a ști cum să se împartă între școală, teme, antrenamente, meciuri și alte activități. Sportivii pot găsi o altă variantă a vieții, la care vor participa cu plăcere și vor găsi mai puțină atracție către activitățile dăunătoare dezvoltării lui, cum ar fi jocurile pe calculator, petrecerile, mersul în club etc.

Sportul în sine poate fi văzut ca pe o portiță de scăpare din lumea cotidiană, ba chiar poate fi văzut ca pe o “altă” școală, o școală mai specială din toate punctele de vedere. La fel ca la școala normală, școala sportivă înseamnă educație, unde copiii merg să învețe lucruri noi, să comunice cu colegii de echipă așa cum fac cu cei de clasă, matematica poate fi înlocuită cu ținutul scorului/a punctelor, ora de logică poate consta în tacticile și strategiile gândite pentru un joc reușit, discursul antrenorului poate fi văzut ca pe o lecție de civică susținută la clasă, etc. Iată cum viziunea asupra sportului poate să difere și să fie văzut ca pe o școală deoarece multe situații se aseamănă. Sportul reprezintă o școală care disciplinează și îi învață pe copii lecții speciale, anume lecții de viață care nu ar putea fi învățate în alt mod. Pe scurt, el îi învață lecții pe teren și în afara lui.

Majoritatea adulților care au practicat sport în tinerețe tind ca al lor copil să urmeze același drum ca cel făcut de ei deoarece sunt conștienți de binefacerea pe care o oferă sportul, trăind-o chiar pe pielea lor. Există totuși cazuri în care părinții să nu fi avut tangențe cu niciun fel de activitate sportivă, dar totuși să dorească să își înscrie copilul la un sport de echipă. Dacă părinții sunt de acord sau se gândesc să își dea copilul la un anumit sport, ar trebui să aibă în considerare următoarele criterii: vârsta copilului (deoarece unele sporturi sunt pe categorii de vârstă și ar putea refuza înscrierea), ce preferințe are copilul asupra sporturilor, temperamentul copilului, caracteristicile sale fizice, programul lui și al familiei (să nu fie unul foarte încărcat), costul antrenamentelor și al competițiilor, disponibilitatea familiei de a acorda sprijin etc.

În încheiere, am să las aici câteva recomandări pentru părinții din Oradea sau din localități apropiate care văd acest articol și doresc să îi îndemne pe copiii lor să practice un sport de echipă. Cluburile pot fi de stat (antrenamente și meciuri gratuite) sau private (antrenamente și meciuri plătite integral). La categoria volei, vă recomand următoarele cluburile private, care au secție doar pentru fete: ACS Super Volei Oradea și CSS Onisifor Ghibu. Tot la categoria volei, dar la stat, ar fi: Liceul cu Program Sportiv “Bihorul” Oradea, care are secție și pentru fete și pentru băieți. Clubul ACS Viitorul Borș este la o distanță de 9 km față de Oradea, dar antrenamentele sunt gratuite  (doar pentru fete, iar antrenamentele se practică în Borș, transportul fiind asigurat pentru cei care sunt din Oradea). La categoria baschet, vă recomand următoarele cluburile private, care au secție doar pentru fete: Rookies Oradea și B.C. “U” Oradea, iar la stat ar fi: Liceul cu Program Sportiv “Bihorul” Oradea care are doar secția băieți și CS Crișul Oradea care are doar secția pentru fete. La privat mai există și CSM Oradea pentru secția băieți. La categoria handbal, există doar următoarele cluburile private (din câte știu eu), care au secție și pentru fete și pentru băieți: CS Alpha Oradea și ACS Triumph Oradea. Pentru categoria fotbal există destul de multe cluburi private din care aș dori să pomenesc (cu scuze pentru cei care nu apar în lista mea) pe: CS Viitorul Oradea, Luceafărul Oradea, Club Atletic Oradea și Liceul cu Program Sportiv “Bihorul” Oradea. Există și clubul ACS Viitorul Borș unde antrenamentele sunt gratuite, iar transportul asigurat. Pentru dansurile de grup, eu personal le cunosc doar pe cele private, anume: Unique Dance Studio și Switch Crew care sunt pe stilul hip hop, iar Mana Dance este pe societate. Mai există și alternativa de la “Palatul Copiilor”.

Sper că am fost de ajutor!

Sursă foto: Baia Mare Urban Sports https://www.facebook.com/baiamareurbansports/.

Publicat pe

Despre drepturile copilului și cum sunt ele încălcate în conflictul actual

Ana-Maria Mocuța

În acest articol vreau să vă vorbesc despre un subiect actual pe care toți oamenii îl urmăresc, unii mai mult alții mai puțin, însă puțini dintre noi îi conștientizează de fapt gravitatea și consecințele sale, acesta fiind războiul de peste graniță dar mai important copiii războiului, deoarece despre aceștia vreau să vorbim.

Dacă stăm și privim imaginea de mai sus, ce putem observa? Am putea spune că vedem o fetiță cu o păpușă în brațe. Dar oare în spatele acestei fetițe ce se ascunde? Și nu mă refer la lucrurile fizice din spatele ei, ci mă refer la trăirile fetiței și ce se află în spatele zâmbetului său inocent. Ca să înțelegem mai bine poza am să vă spun contextul în care a fost ea făcută: această poză este făcută într-un subsol al unui spital din Donetsk, Ucraina, unde Anna, fetița din imagine, stă cu fratele, mama și bunica sa, după ce au rămas fără adăpost, din cauza bombardamentelor din războiului ce îi înconjoară. Așadar, imaginea reprezintă de fapt un adevăr crunt pe care copii din Ucraina îl trăiesc în zilele noastre, unde sărmanii copii nu înțeleg ce se întâmplă, de ce toată lumea e tristă, de ce au fugit de la casele lor, de ce tații lor au plecat. Acestea sunt doar o parte din nedumeririle lor, pe care noi doar le putem presupune, fără a ști cu certitudine câte alte sute de întrebări și supărări au bieții copii.

Prin poza aceasta cu Anna vreau să atrag atenția asupra drepturile copiilor, care în starea aceasta de război sunt încălcate cu desăvârșire. Mai întâi, să vedem care sunt drepturile fundamentale ale unui copil:

  • Dreptul la o familie;
  • Dreptul la hrană și apă;
  • Dreptul la siguranță;
  • Dreptul a protecție;
  • Dreptul la viață;
  • Dreptul la educație;
  • Dreptul la joacă;
  • Etc.

La o prima citire a lor putem spune că sunt niște drepturi absolut normale pe care fiecare copil ar trebui să le aibă. Dar dacă privim cu atenție drepturile copilului de mai sus, iar mai apoi privim imaginea cu Anna și ne gândim la contextul pozei, putem să facem o analiză și să vedem câte drepturi îi sunt încălcate în momentul actual. Din păcate toate, și nu doar Anna se află într-o astfel de situație, sunt milioane de copii afectați de război ale căror drepturi nu sunt luate în considerare. Datorită faptului că majoritatea copiilor stau ascunși cu părinții lor, dreptul la siguranță și protecție neexistând deloc. În ceea ce privește hrana și apa necesară vieții, acestea sunt utilități greu de accesat pe perioada războiului. Sute de copii au murit nevinovați în bombardamentele aflate în Ucraina, astfel dreptul la viață a fost absolut desconsiderat, iar despre dreptul la joacă și educație nici nu mai încape loc să mai vorbim.

Care este de fapt scopul acestui articol? Prin acesta vreau să atrag atenția asupra drepturile copilului în general pentru că poate mulți oameni nu știau de aceste drepturi fundamentale, iar mai apoi vreau să trag un semnal de alarmă față de copiii care sunt încă în Ucraina, care suferă, ale căror drepturi nu există de nici un fel. Imaginile pe care le vedem noi la televizor sunt cele cu  copiii norocoși care au apucat să fugă din țară și care au șansa unui viitor mai bun. Însă, în Ucraina mai sunt mulți copii care au rămas prin diferite buncăre și ascunzători, cum e Anna. Aceștia sunt de fapt copii războiului, cei mai afectați de luptele ce se dau afară, copii fără drepturi, copii care au parte de cele mai mari suferințe, suferințe care se ascund, de cele mai multe ori, în spatele zâmbetului lor inocent.

Publicat pe

Bullyingul pe înțelesul copiilor

Timea Urda

Termenul de bullying este unul despre care se vorbește tot mai des în zilele noastre și el poate să îmbrace mai multe forme, astfel că se poate identifica bullying verbal, fizic, emoțional și chiar bullying ascuns. Copiii sunt victime ale acestui fenomen poate fără să știe că acesta are o denumire exactă și probabil nu este pe atât de important să punem o anumită etichetă cu nume, pe cât este de important să-i ajutăm să conștientizeze faptul că nu trebuie să facă față acestui fenomen singuri, atunci când el apare. În majoritatea cazurilor, copiii nu spun ceea ce li se întâmplă decât după ce bullyingul durează de ceva vreme sau atunci când adultul sesizează o schimbare comportamentală a acestuia. Scopul meu nu este să explic fenomenul, ci să o ofer o variantă prin care consider că se poate explica acesta la clasă în cadrul orelor de educație civică, cu ajutorul poveștilor.

Amanda F. Doering  și Melissan Higgins  sunt autoare contemporane care și-au îndreptat atenția înspre poveștile pentru copii, creând mai multe serii de povești educative care tratează diverse teme de actualitate, concepute astfel încât mesajul să fie receptat cu succes de copii.  Una dintre seriile de cărți ale autoarelor vizează bullyingul, serie apărută în anul 2021 și tradusă în același an de Laura Frunză, fiind publicată sub egida editurii Bookzone. Seria poveștilor despre fenomenul amintit mai sus cuprinde următoarele povești: Glumele nu sunt mereu amuzante (Amanda Doering),  Insultele nu sunt deloc amuzante (Amanda Doering), Tachinarea nu e mereu amuzantă(Melissa Higgins) și nu în ultimul rând Îmbrâncitul nu e deloc amuzant (Melissa Higgins).

Poveștile au ca personaje principale animale drăguțe, care întâmpină diverse situații problemă ce îi pune într-o situație neplăcută, stânjenitoare în care copiii se pot regăsi. Fiecare carte tratează o categorie distinctă de bullying, oferind totodată posibile soluții și strategii care se pot utiliza cu succes de către copii. Cărțile au un limbaj accesibil și sunt pline cu ilustrații viu colorate și foarte expresive, ceea ce face cititul o plăcere, dacă ne gândim că dorim să folosim aceste materiale la clasa a III a, respectiv la clasa a IV a.

Editura a încadrat poveștile la categoria copiilor cu vârste cuprinse între 5 și 10 ani, astfel că poveștile ar putea fi utilizate și la nivel preșcolar, dar bineînțeles la un nivel mult mai scăzut, deoarece modelarea următoarei generații de oameni responsabili trebuie să înceapă încă de la cele mai fragede vârste, dar cu respectarea particularităților de vârstă. Cu toate acestea eu le-aș utiliza la nivelul claselor primare datorită faptului că la această vârstă ei sunt capabili să înțeleagă mai bine anumite noțiuni și explicații regăsite în text, un plus fiind bineînțeles contactul direct cu cartea. În acest mod ei pot identifica cele mai bune metode de a evita pe viitor astfel de situații și se pot reîntoarce atunci când doresc să recitească cum a trecut unul dintre personaje peste o situație dificilă.

Poveștile le consider foarte reușite din prisma conținutului educativ datorită faptului că acestea indică pe lângă modalitatea de acționare într-o situație de bullying, atât perspectiva agresorului cât și a celui agresat și totodată îi ajută să înțeleagă consecințele acțiunilor și a cuvintelor pe care le folosesc în colectiv. Mai mult decât atât în carte sunt stabilite limite clare până unde o glumă este amuzantă, care este limită pentru ca o tachinare să fie considerată acceptabilă și care limita până la care îmbrâncitul poate fi considerat un gest făcut din neatenție și fără vrea voință.  De-a lungul timpului în interacțiunea cu copiii am reușit să surprind de mai multe ori faptul că există situații când copiii spun nu am vrut, îmi pare rău, promit că nu mai fac,  dar din păcate, în majoritatea cazurilor nu sunt cuvinte sincere, fiind automatizări formate de-a lungul timpului utilizate în cazul unui conflict. Atunci când copiii chiar înțeleg valoarea fiecărui cuvânt, sunt convinsă că orice conflict se va rezolva mult mai ușor și cel mai probabil prin mai puțină violență de oricare tip ar fi.

Bineînțeles că aceste cărți pot fi utilizate foarte bine și direct de către părinți, dar atunci când informația este legată de ceva ce aparține universului unui copil și o poate asocia cu o întâmplare reală, asimilarea este mai profundă. De multe ori de frică copilul nu împărtășește situațiile conflictuale cu părinții, dar se simte în siguranță să le împărtășească doamnei învățătoare, astfel că aceasta poate cunoaște probleme la nivel de clasă și poate să acționeze punctul. Poveștile îi vor ajuta și să capete încredere în ei și să ceară ajutor atunci când întâmpină o problemă sau o dificultate.

Un copil educat în spiritul educației civice va conștientiza importanța respectării celorlalți oameni din jur și va răspândi acest principiu de viață. Cărțile ajută într-adevăr, dar ele trebuie inserate astfel încât principiile regăsite în ele să fie aplicate și reamintite în mod constant, deoarece la fel cum cu o floare nu se face primăvară, nici cu o lecție sau o serie de cărți educative nu se obține o schimbare majoră. Aplicarea cunoștințelor dobândite în mod curent, are ca efect întipărirea și automatizarea acestora, până în momentul  în care acestea devin un reflex și elevii vor acționa corespunzător în mod deliberat. O societate nu poate fi schimbată decât dacă se schimbă mentalitatea oamenilor din ea, dar cum schimbarea se obține cel mai greu, mai ales atunci când o aștepți de la cei lângă tine, este recomandabil să începem să educăm noua generație în mod corect.

Teoria ca teoria, dar cum m-am gândit eu să realizez o activitate de educație civică cu această temă urmează să vă spun în continuare. Clasa la care aș implementa activitatea este clasa a III a, unitatea de învățare Grupuri de apartenență, relații și comportamente existente între oameni.  Competențele generale pe care vizez să le ating sunt: 1. Aplicarea unor norme de conduită în viața cotidiană și 2. Manifestarea unor deprinderi de comportament moral-civic în context de viață din mediul cunoscut, iar competențele specifice aferente sunt:  1.2 Identificarea unor trăsături morale definitorii ale persoanei și 2.3 Explorarea unor relații existente între oameni în cadrul grupului.  Aș împacheta frumos cărțile și aș ruga o colegă să îmi „livreze” în pauză coletul, astfel încât copiii să fie curioși ce am în pachet. Aș alege să desfac pachetul și să le arăt cărțile, citind titlurile acestora, urmând ca apoi să îi întreb dacă sunt curioși să afle mai multe despre aceste povești. De îndată ce ei își vor exprima în mod evident dorința de a cunoaște conținutul acestor povești, mi-aș aminti că am văzut în colet un memory stick care are atașat un mesaj. Le citesc mesajul : „Am auzit că aveți o clasă cu copii minunați și v-am pregătit o surpriză pentru ei pe acest stick. Vizionare plăcută!”. Pe stick se va afla prima poveste din seria de cărți  „Îmbrâncitul nu e deloc amuzant” în format audio -video, pe care am realizat-o pentru ei, ca să poată recepționa mesajul mai bine. După vizionare, explic cuvintele noi care apar, urmând să identifice calitățile morale pe care le au personajele din poveste. Voi pune accent pe identificarea și conștientizarea comportamentului inadecvat prezentat în poveste și voi solicita copiilor să găsească relațiile care se stabilesc între personajele din povestea prezentată. Cel mai bun mod de a-i face să conștientizeze efectele unui astfel de comportament asupra celui agresat, consider că este un exercițiu de imaginație prin care elevii să se gândească cum s-ar fi simțit dacă erau în locul lui Mihnea, sau dacă vreodată au fost într-o situație asemănătoare să împărtășească colegilor cum au reacționat. Elevii vor trebui să găsească situații în care un astfel de comportament poate să apară și bineînțeles că activitatea nu s-ar încheia fără identificarea unor soluții pentru Mihnea, astfel încât pe viitor el să nu fie victima unor astfel de comportamente. Elevii se pot ajuta și de sfaturile primite de Mihnea de la mama lui și de la doamna învățătoare.

În speranța că am reușit cel puțin să vă stârnesc curiozitatea și interesul pentru a descoperi această serie, vă las mai jos o imagine cu coperțile cărților.

Publicat pe

Sharing is caring

Speranța Poenar

We live in a society which is always evolving in each field, economic, cultural, social, and obviously in the field of education. All our lives, we tend to run and climb the social ladder hierarchically from the different environments we belong to, but in this competition with ourselves and growing up, we forget about essential things that define us as human entities. There is a necessarily need for us to remember about the social values of a community, such as empathy, offering help regardless we do not obtain something in change and definitely sharing. Sharing may come in many forms: sharing information, sharing intercultural habits and lifestyles, sharing memories, sharing principles and values, sharing educational methods. In this article we are going to discuss about sharing within the educational instructional process, from the point of view of a teacher.

Teachers play a fundamental and defining role in children evolution. They are offering to their class a part of themselves, and they are preparing the children of today for the adults of tomorrow. From a young age we need to transmit to the young generation the idea of sharing. Each one of us at a least a moment in this life we needed help in one point of view, we should remember the feeling we had, and happiness we felt when it was given by somebody. Sharing is such a pure feeling; it brings joy and fills the soul with wonderful sensations. Sharing for toddlers may be hard to understand, they may have the feeling if they share the toys, they will never get them back, but we play the role to apply the most suitable methods for them to understand this quality. The ”art of sharing” represents a big step, so we should approach it with baby steps, the kids are making friends in kindergarten or school, we will be able to offer them the opportunities to work in collaboration with each other. Sharing plays an important role in the social field, emotional field and cognitively field and it will help them to integrate in an easiest way in the society.

We live in a world which is never sleeping, always finding new objectives, new technologies, but we can never forget about ourselves and about the people surrounding us. One of the best feelings in the world is to share and to see the reaction we get from the people, the most sincere we could possibly get. If we pay attention and we induce this idea to the young generation, and we are going to grow them up with values of offering, sharing, paying attention to other one’s needs we can assure the society that we were responsible of given a generation which will not forget about their grandparents and they will not remain indifferent to the racism, bullying, laughing of other colleagues.

Activities for developing the pride of sharing

Next, I will present to you some activities with toddlers, where we discussed about the subject of sharing. The first activity was represented about a discussion of this topic with them. At first the children were a little bit intrigued, so we did an interactive and fun activity. They planted seedlings by themselves and after they finished, they had to offer their work with somebody they wanted. At the end of the activity they went and gave the little present, a little bit ashamed, but after they saw the reactions from the persons they were so happy and excited.

The second activity was their own idea, they wanted to give something special to the nature, because it has been giving such special things and resources over the years. They created a painting for Mother Nature with their own little hands as a gift for everything.

What can children offer?

At the end of the day, I asked them what they can offer to their colleagues, parents and to a stranger. Their answers were:

  • A smile or a hug
  • To behave nicely at home or kindergarten
  • To share their meal with a friend
  • To share their toys
  • To share their feelings

And one of the most surprisingly answer was to share their clothes and meal with a child who doesn’t have to much of this point of view. Don’t forget to share a little bit when you have the occasion. We can be the change we want to see and all starts with ourselves, so do not waste time, go out and share, anything you can, a smile, a hug, a kiss, a salute, a coffee. We all are amazing, each one of us in different way and we all have a lot to give of share.

Publicat pe

Voluntariat și ….capace de plastic :)

Bianca Chereji (studentă anul IV, Drept)
Maria Chiș (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

În zilele noastre, cel puțin la nivel de mediu rural, voluntariatul înfățisează o apariție ciudată și de cele mai multe ori în rândul tinerilor are valențe imposibil de înțeles.
Privind în esența voluntariatului descoperim că este o mică piesă din tabloul vieții, care contribuie în mod activ la dezvoltarea ființei umane cu ajutorul experiențelor care îi sunt puse la dispoziție.

Înțelegerea acestor aspecte, precum și înlăturarea obstacolelor în ceea ce privește selectarea corectă a deșeurilor, dorința de inoculare a conștientizării priorității menținerii unui mediu înconjurător mai curat și mai sănătos, au reprezentat întâiul fundament care ne-au îndrumat să înaintăm în sătucul nostru drag, Bădăcin, activități de ecologizare, de voluntariat, care, însă nu vizau doar tinerii, ci și părinții, bunicii, rudeniile, vecini etc., pentru că am intenționat să fie socotite  niște activități care să întărească relațiile din întreaga comunitatea.

Cunoscând problematica poluării, am demarat ecologizarea în data de 3, respectiv 10 Aprilie 2021 atât în întregul sat, în cimitire și prin împrejurimile Bădăcinului. Munca noastră s-a putut observa în imensul munte de deșeuri colectate.

Am rămas profund impresionate de atitudinea și entuziasmul inexplicabil al celor aproximativ 25 de tineri, de ajutor dat de Primăria comunei, de întreaga comunitate, fie că ni s-au alăturat echipei, fie că ne-au bucurat papilele gustative după multe ore de muncă.

Aceste elemente ne-au motivat să continuăm acțiunile de ecologizare, iar de această dată am hotărât să se creioneze într-o formă mai aparte. Am decis să ne alăturăm Asociației “Capace cu suflet” care are ca obiect de activitate colectarea apoi reciclarea capacelor din plastic. Banii rezultați sunt transferați în conturile unor copii bolnavi. În acest sens, am confecționat afișe și recipiente speciale cu aspect estetic și atractiv. Acestea au fost create din materiale reciclabile și sunt instalate în punctele cele mai des frecventate ale satului.

Am încurajat dezvoltarea acestei ultime inițiative în relația copil-părinte și în școala din sat, deoarece este o activitate educativă care le pune în evidență copiilor o altă formă de asimilare a cunoștințelor în ceea ce privește importanța menținerii mediului înconjurător curat și că fiecare lucru mic și inutil la o primă vedere este, paradoxal, valoros putând însemna chiar o șansă mare la viață pentru un copil, căci “fericirea vine din micile bucurii, dar și din micile gesturi făcute de oameni”  

Este ușor să judeci pe cineva pentru lipsa de respect față de natură, încearcă să fii tu un exemplu. Adesea se obișnuiește a afima că orice călătorie începe cu un prim pas, începe și tu cu un lucru elementar, nu mai arunca deșeurile în păduri, ridică deșeul cuiva, implică-te în mai multe acțiuni de voluntariat, căci potrivit axiomei lui  Mahatma Gandi schimarea vine din noi, “fii tu însuți schimbarea pe care vrei să o vezi în lume”.

Nu uita că lucrul cel mai de preț pentru un voluntar este sufletul, cu el se poate schimba lumea. Fă activități din suflet și mai ales pentru suflet. Beneficiul sufletesc este mult mai prețios decât orice lucru material și efemer.

Alătură-te și tu inițiativei asociației Capace cu suflet și transformă un lucru atât de neînsemnat, precum sunt capacele de plastic, în șansa la viață a unei persoane!

,,Fericirea vine din micile lucruri, dar și din gesturi făcute de oameni cu suflet mare”

Contact asociația Capace cu suflet: Facebook – https://www.facebook.com/capacecusuflet

                                                         Gmail – capacecusuflet@gmail.com

Publicat pe

Nu toți eroii poartă pelerină

Maria Chiș (studentă anul III, Pedagogia Învățământului Primar și Preșcolar)

,,Oamenii ar trebui să fie împărțiți în răi și în buni. Rasa, etnia, religia, educația, bogăția – nu au nicio importanță”

Irena Sendler

Holocaustul a avut loc în timpul celui de al Doilea Război Mondial (1939-1945) și a reprezentat unul dintre cele mai cumplite evenimente din întreaga istorie a omenirii. Principala țintă a acestui genocid au fost evreii, dar și alte grupuri  (slavi, polonezi,) considerate ,, rase inferioare”. Se estimează că în timpul Holocaustului ar fi fost uciși aproximativ 6 milioane de evrei, 2,7 milioane de etnici polonezi și 4 milioane de oameni care erau considerați ,, nedemni de viață” (persoane cu handicap, romi, homosexuali, martori ai lui Iehova).

 Într-o lume dezumanizată și dominată de frică au existat, totuși, persoane pentru care indiferenţa faţă de rău le-a fost necunoscută. În continuarea acestui articol o să descoperi poveștile de viață  a trei dintre eroii Holocaustului, oameni care prin curajul lor au smuls din ghearele morții și  au shimbat destinele a mii de evrei. 

Oskar Schindler  (28 aprilie 1908 – 9 octombrie 1974)

Se naște la28 aprilie 1908, la Svitavy (Zwittau), Moravia. După invazia germană din Polonia în 1939, Schindler se mută la Cracovia. Profită de programul german cunoscut sub numelele de ,,arianizare”, program care permitea germanilor să dețină fostele proprietăți evreiești, cumpără o întreprindere industrială și înființează Fabrica germană de smalț Oskar Schindler. Inițial, acesta urmărește să obțină profit de pe munca ieftină prestată de lucrătorii evrei, dar în timp ajunge să cheltuiască sume considerabile de bani pentru a-i scăpa pe aceștia de lagărele de exterminare, mituind autoritățile germane și în special pe comandantul lagărului Plaszow-Cracovia. Reușește să salveze de la moarte peste 1000 de evrei, iar povestea lui este sursă de inspirație pentru romancierul australian Thomas Keneally care elaborează opera literară Lista lui Schinder , care ulterior este ecranizată în filmul multi-premiat cu același nume, regizat de Steven Spielberg.

Irena  Stanislawa Sendler  (15 februarie 1910 – 12 mai 2008)

Se naște în 15 februarie 1910 în capitala poloneză Varșovia. Încă din tinețe, influențată de principiile tatălui său (,,trebuie să salvezi omul care se îneacă, chiar dacă tu nu știi să înoți”) Irena se opune tendințelor sociale anti-evreiești prezente încă de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, fapt pentru care este suspendată timp de trei ani din Universitatea din Varșovia.  La vârsta de 29 de ani, când cel de-al Doilea Război Mondial tocmai izbucnise,  Irena devine angajată a Departamentului de asistență socială al municipiului Varșovia. Calitatea ei de asistentă medicală îi permite să intre în ghetoul de exterminare din Varșovia, iar cu ajutorul aliaților din mișcarea ,,Zegota”(Consiliul pentru ajutorarea evreilor), ascunde în cutii, lăzi sau chiar pungi copiii evrei pentru a-i scoate din lagăre și a-i plasa în familii poloneze, la mănăstiri și orfelinate. Salvează de la moarte 2.500 de copii evrei din ghetoul Varșovia, iar împreună cu ceilallți membri ai organizației salvează aproape 80.00 de evrei polonezi, prin falsificarea actelor de identitate. În 2007 este nominalizată la Premiul Nobel pentru Pace, iar în 12 mai 2008 se stinge din viață la onorabila vârstă de 98 de ani.

Povestea Irenei Sendler i-a inspirat pe mai mulți studenți de la Universitatea Uniontown, Kansas, care au realizat un film bazat pe viața eroinei și care a fost adaptat pentru televiziune sub titlul The Courageous Heart of Irena Sendler (2009)

Nicholas George Winton (19 mai 1909 – 1 iunie 2015)

Se naște la 19 mai 1909 în Anglia, Regatul Unit al Marii Britanii. În 1938 Winton lucrează ca broker în Londra, timp în care află despre crimele naziste. Acest lucru îl determină să pună la punct un program menit să salveze viața copiiilor din Cehoslovacia care ar fi urmat să fie trimiși spre lagărele de exterminare.  La 14 martie 1939 pleacă primul din cele opt trenuri care transportă copiii din Cehoslovacia, dar din păcate  în Londra ajung doar șapte din cele opt trenuri, adică 669 de copii.

Curajoasa operațiune de salvare a copiiilor evrei a lui Nicholas Winton a rămas în tăcere mai bine de o jumătate de secol, până în 1988 când soția acestuia a descoperit în podul casei lor un album care conținea liste cu nume, imagini și documente ale copiilor salvați de către șoțul ei în timpul Holocaustului. Aceasta a trimis scrisori supraviețuitorilor, a  reușit să ia legătura cu 80 dintre ei, iar în cadrul unei emisiuni BBC Nicholas Winton a fost invitat să vorbească despre acțiunea sa umanitară din 1939. Ceea ce nu știa acesta era faptul că o parte din public era constituită tocmai din ,,copiii” pe care el i-a salvat de la moarte. Momentul în care aceștia se ridică în picioare iar domnul Winton realizează cine sunt de fapt persoanele care îl înconjoară este de-a dreptul emoționant. Poți urmări videoclipul accesând următorul link .https://www.youtube.com/watch?v=6_nFuJAF5F0

Nicholas Winton  se stinge din viață în  la impresionanta vârstă de 106 ani.

Acestea sunt doar trei dintre poveștile eroilor de la Holocaust,  cu siguranță mai există multe care au rămas necunoscute.  Fie ei cunocuți sau nu,  le mulțumim lor pentru că au fost contrastul a tot ceea ce a însemnat Holocaustul.

BIBLIOGRAFIE

Publicat pe

Viziunea societății contemporane asupra valorilor morale

Andrei Baciu (student anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)
Fotografie de cottonbro pe Pexels.com

În societatea contemporană, educația civică comportă diferite arii de manifestare, care mai de care mai complexe și ramificate. Dacă aruncăm o simplă privire peste programele de educație civică (clasele a VII-a și a VIII-a) și educație pentru societate (din clasa a III-a până în clasa a VIII-a) observăm conținuturi care vizează diverse aspecte:

  • în clasele primare se prezintă persoana (trăsăturile și valorile morale, drepturile, obligațiile, libertățile, comportamentele sociale, relațiile cu cei din jur), apartenența (culturală, locală, națională, europeană), împreună cu natura și mediul înconjurător (animale, plante, obiecte, clădiri etc.);
  • prezentarea complexității legate de societate apare în gimnaziu (legile, diversitatea culturală, sistemul politic, economia);
  • la clasele a VII-a și a VIII-a, în programa de Educație Civică, se enunță informații despre viața în societate (omul ca ființă socială, familia, grupurile sociale, mass-media, proprietatea, patriotismul, libertate – dreptate – egalitate).

Trecerea aceasta în revistă am realizat-o pentru a atrage atenția asupra faptului că la baza educației civice, încă din primele acțiuni în acest sens, este familiarizarea cu conceptul de persoană și om social. Fundamentul educației civice este, astfel, omul, ca și personalitate complexă, cu trăsături specifice care se răsfrâng în drepturi, libertăți, obligații, interacțiuni diverse, comportamente și atitudini social-afective.

În acest sens, am realizat un mozaic, aș putea spune, al valorilor morale pe care elevii (adică orice persoană) ar trebui să le aibă, din perspectiva a șapte persoane diferite, din domenii de activitate și experiențe de viață diferite. Acest mini-studiu presupune o temă, cu patru întrebări, care dorește să descopere cea mai importantă valoare morală pe care trebuie să o aibă și să o manifeste un elev, viitor adult, al societății de astăzi.

Întrebare: „Care este cea mai importantă valoare morală pe care trebuie să o aibă un copil? De ce? Cum poate fi învățată și dezvoltată? Personal, ce faceți/ce ați face în privința aceasta? Alte gânduri.”

Ca un sprijin, am identificat 20 de valori morale și le-am oferit ca exemplu, în caz de blocaj. Acestea sunt: altruism, autocontrol, bunătate, cinstit, compasiune, curaj, demnitate, empatie, generozitate, iertare, integritate, iubire, ordine, pragmatism, prietenie, răbdare, respect, responsabilitate, sinceritate și solidaritate.

În cele ce urmează voi expune răspunsurile pe care intervievații le-au oferit, fără să intervin în formularea sau prezentarea ideii proprii. La finalul răspunsului se va găsi profesia pe care persoana (căreia i se păstrează anonimatul) o exercită în prezent.

Răspunsuri

„Consider că cea mai importantă valoare morală pe care trebuie să o aibă un copil este curajul. Curajul poate fi înțeles în mai multe feluri. Poate pentru unii dintre noi, curajul copiilor înseamnă o răzvrătire, „e prea tupeist” sau chiar considerat „obraznic sau nesimțit”. Cu toate acestea, cred cu tărie că ai nevoie de curaj pentru orice. Și aici putem vorbi despre curajul de a fi tu însuți, să nu îți creezi modele sau idoli. Ai nevoie de curaj chiar și pentru a ajuta pe cineva. În anumite anturaje se ia în derâdere o persoană care ajută pe cineva în nevoi. Acesta este doar un exemplu. Toată lumea a auzit zicala „Când ești bun, ești luat de prost”. Haideți să avem curaj să fim buni. Să nu ne mai fie frică de judecata altora. Consider că prin creșterea conștiinței de sine a copilului se dezvoltă și curajul. Dacă avem încredere în noi, nimic nu ne stă în cale. Aceste lucruri se pot dezvolta în timp prin aprecierile celorlalți, aprecieri reale și valide, nu supraestimări. Poate chiar și citirea unor povești terapeutice ajută. Personal, când voi avea copii, am să îi las mai mult să lucreze singuri. Îi voi sprijini și îi voi urmări din umbră, dar ei trebuie să observe rezultatele muncii lor. Să fie conștienți că și ei pot realiza lucruri prețioase și folositoare.”

Elevă în clasa a XI-a, în mediul urban

„Cea mai prețioasă valoare morală pentru copii consider că este altruismul. Cei mici trebuie să învețe să împartă cu ceilalți, de la o jucărie, până la zâmbete și bucurie, adică fapte bune. Ajutorul acordat se opune unui comportament delicvent, ceea ce îi împiedică pe copii să o ia pe căi greșite. Acest altruism trebuie să se dezvolte și să vină din suflet, să fie ceva sincer, nu doar pentru că așa spun unii că trebuie. Dacă dăm din inimă, ne vom bucura de fericirea celor care au primit. Altruismul implică atât sinceritatea, empatia, cât și respectul. Copii, chiar din grădiniță, își pot evidenția această latură. Altruismul, cred eu, se poate forma și dezvolta, prin utilizarea a cât mai multe activități în grup. Dacă avem mai puține ustensile decât avem nevoie, cu atât mai mult. Copiii vor folosi ceea ce au nevoie, pe rând, astfel fiind și mai organizați, dar și mai răbdători cu ceilalți.”

Studentă în anul III la PIPP

„Pentru mine, cea mai importantă valoare morală este respectul. Dacă oamenii se respectă, înseamnă că respectă și drepturile fiecăruia. Zilnic se anunță un număr mare de furturi, tâlhării, chiar și accidente rutiere, ceea ce mie îmi pune un semn de întrebare. Acum cred că v-ați dat seama că nu mă refer la respect în ceea ce privește formulele de adresare. Vorbesc de adevăratul respect. Poate cineva îți vorbește politicos la amiază, iar seara te tâlhărește. Cu siguranță nu te-a respectat niciodată. Prin respect, categoric, vorbesc și de integritate. Un om integru îi respectă pe ceilalți, respectă atât legile scrise cât și legile morale. Copiii de mici ar fi bine să învețe să își respecte semenii. Să știe că toți avem uneori nevoie de spațiu, de liniște, de afecțiune, avem nevoie de hrană, de siguranță. Fetelor mele am încercat să le explic cât mai multe despre nevoile oamenilor și mai ales că ceea ce vor ele, este ceea ce vor și ceilalți (nu în același timp), așa că trebuie să fim mai atenți la cei din jur. Locuind aproape de bunici, am avut ocazia să ne lăsăm copiii să petreacă cât mai mult timp cu bunicii lor, ceea ce cred că a contribuit la formarea respectului lor.”

Fermier

Consider că ce îi lipsește societății de astăzi este sinceritatea. Mihai Ralea spunea că „a fi sincer înseamnă a fi personal, a avea dreptul tău neoprit de nimeni, a fi tu şi a avea să spui ce ești”, pentru că – în replică – dacă cineva nu îndrăznește să spună ce gândește, va sfârși prin a nu gândi ceea ce spune. Referitor la copii, tinerețea este timpul cel mai bun pentru a începe cu dezvoltarea sincerității. În măsura în care copilul este deschis și cinstit, se recunoaște ce fel de om este acum și, astfel, i se formează spiritul. Arătându-i adevărul despre viață, punându-l în anumite situații prin care să diferențieze minciuna de adevăr și să vadă consecințele acestora, pot spune că un copil poate învăța, măcar puțin, despre sinceritate. Adică, să observe de ce este important să fie sincer și de ce minciuna e defavorabilă pentru sine. Soluția pentru lipsa sincerității copiilor este ca adulții să înceapă să se pună în locul copilului, să coboare la nivelul lui, să își aducă aminte de propria copilărie, astfel încât copilul să nu vadă în fața lui un adult, ci un prieten „mai mare”.

Zidar – constructor

„Personal, consider că răbdarea este cea mai importantă valoare morală pe care un copil ar trebui să o aibă, deoarece este necesară pentru a înțelege ceea ce i se spune, ceea ce învață, ceea ce vede sau aude. De altfel, este foarte importantă pentru a-și realiza planurile de viitor, cu precizarea că știe care sunt acestea sau este îndrumat spre a le cunoaște. Răbdarea poate fi „predată” prin a explica totul cu dragoste, cu mângâiere, devenind tu însuți un exemplu. Este nevoie de mult curaj, devotament și multe ocazii de a-l lăsa pe copil să se exprime liber. Personal, mi-am învățat copilul (iar acum la grădiniță, pe cei cu care interacționez) prin faptul că am fost alături de el la bine și la rău, ascultându-l, i-am urmărit comportamentele bune și rele, intervenind unde a fost cazul, și, mai ales, i-am ascultat și respectat dorințele, astfel încât să îl învăț să nu renunțe, ci să lupte în continuare spre ce dorește să facă.”

Îngrijitoare la o grădiniță privată din mediul urban

„Răbdarea este ceva aparte, ceva care se află în fiecare dintre noi, însă la niveluri diferite. Aceasta poate fi considerată cea mai importantă valoare morală, fiindcă influențează și alte valori. Spre exemplu, un om răbdător este și un om mai înțelept. Are puterea de a-i asculta pe ceilalți și de a le descoperi nevoile. Un om răbdător este de cele mai multe ori și un om iertător. Analizează cauzele producerii unui conflict și empatizează cu cel care a greșit, reușind să îl ierte mai ușor. Răbdarea poate fi dezvoltată prin activități liniștitoare sau chiar responsabilizând copiii. Un exercițiu ar putea fi chiar plantarea unei flori, care, pentru a crește, are nevoie de multă răbdare, îngrijire și până la urmă atenție. Predau la grupă combinată ceea ce îmi oferă mai multe momente în care să îmi provoc preșcolarii în activități în care au nevoie de răbdare. De exemplu, copiii cu nivel de grupă mică au nevoie de mai mult timp pentru a reuși rezolvarea unei sarcini, în timp ce pentru cei cu nivel de grupă mare este mult mai ușor și rapid rezolvarea acesteia. Cei mai mari îi așteaptă pe cei mici, le supraveghează și îndrumă activitățile, de multe ori, chiar și în activitățile de dezvoltare personală.”

Educatoare în mediul rural

Consider că cea mai importantă valoare morală pe care trebuie să o aibă copiii este iubirea, pentru că atunci când este iubire, există și respect, bunătate, empatie, răbdare, sinceritate etc. Iubirea se învață de la naștere și, cel mai mult, se dezvoltă în familie, prin exemplul părinților și al bunicilor. Personal, încerc să transmit și copiilor din jur cât mai multă iubire, cât mai multe exemple de viață în care să simtă ce importantă e iubirea. Ce aș mai face? Aș crea la clasele primare, și chiar la grădiniță, câte un opțional, care să vizeze dezvoltarea personală, în contextul unei dezvoltări morale afective. Îmi aduc aminte de o profesoară din liceu care ne spunea: „Iubește și fă ce vrei!” (mai târziu am aflat că erau cuvintele Fericitului Augustin).

Învățătoare în mediul urban

Ca o concluzie, putem observa existența a șase valori morale, din șapte răspunsuri: curajul, altruismul, respectul, sinceritatea, răbdarea și, cea care le cuprinde pe toate, iubirea. Vorba aceea: „Câte bordeie, atâtea obiceiuri.” Într-adevăr, chiar și explicațiile au fost mai profunde sau mai populare (pe înțelesul tuturor), iar modalități de a le pune în practică ar putea reprezenta trăsături pentru un stil de predare sau de relaționare cu elevii sau preșcolarii.

Din păcate, multe dintre cele scrise aici sunt omise de majoritatea oamenilor, în cunoștință de cauză. Este trist faptul că generația noastră din 2000 încoace suntem cei care uită de adevărate valori și de adevărata raportare la celălalt. Uneori, multe rămân doar cuvinte scrise pentru o lucrare, o critică la adresa cuiva (fără să ne uităm la noi) sau o postare în mediul social, pentru a dovedi grandomanie. De aceea am spus-o și o spun mereu: „de oameni mă separă toți oamenii” (Cioran, Amurgul gândurilor, 2017, p. 32).

Publicat pe

Culoarea care se ia

Allison Briscoe-Smith

Articol apărut în 1 iunie 2008 în Greater Good Magazine, revista Centrului The Greater Good Science pentru cercetarea stării de bine. Traducere: Dan Pătroc (https://greatergood.berkeley.edu/article/item/rubbing_off)

Despre autor: dr. Allison Briscoe-Smith este membru senior al Greater Good Science Center și profesor asistent și Director pentru diversitate, echitate și incluziune la Institutul Wright.

Cu ani înainte să devin psiholog pentru copii, am fost profesor de înot și am predat la grădiniță. Îmi amintesc că lucram în apă într-o zi cu o fetiță albă de patru ani care a început să mă frece pe braț.

– „Se ia?” A întrebat ea.

– „Ce să se ia?” am întrebat-o înapoi.

„Negrul.” Își freca brațul pe al meu ca și cum ar fi vrut să ia din culoarea pielii mele pe a ei. Mama ei, care stătea lângă noi a scos un sunet de șoc. S-a întors spre mine, palidă și jenată. „Nu știu unde o i-o fi venit ideea”, a spus ea. „Nu vorbim niciodată despre … lucruri de genul acesta”. Și-a scos fiica din apă și a încheiat lecția, făcându-i „șșșș…” și îndemnând-o să tacă în timp ce plecau.

În calitate de profesor, mai auzisem și înainte acest tip de comentarii din partea copiilor, direcționate nu doar către mine, ci și către alți copii sau adulți – iar după aceasta asistam inevitabil la privirile prăbușite de pe fețele părinților lor. Părinții obișnuiau să întrebe: „De unde iau copiii ideile astea? Nici măcar nu pot face încă diferența între rase, nu?”. Sau „Asta înseamnă că puiul meu va fi rasist?” Sau deveneau defensivi: „Nu îi învățăm așa ceva acasă”, „Avem o mulțime de prieteni de rase diferite”, „Nici măcar nu vorbim despre rase acasă, așa că de unde să știe ce este asta?”.

În munca mea cu copiii în calitate de profesor și ca psiholog, am constatat că cercetarea științifică poate atenua temerile multor părinți. Deși nu există un răspuns ușor la întrebarea „Cum să cresc un copil tolerant?”, cercetările oferă câteva sugestii constructive pentru modul în care copiii învață despre rasă și când și cum să discutăm acest subiect cu ei.

Să începem cu începutul: copiii văd sau bagă în seamă rasa? Răspunsul este că da, copiii văd și observă diferențe rasiale încă de la o vârstă fragedă, chiar și în copilăria timpurie. De fapt, mai multe studii efectuate de psihologii Phyllis Katz și Jennifer Kofkin au descoperit că sugarii și copiii foarte mici (de la 6 la 18 luni) vor privi fețele oamenilor dintr-o rasă diferită de a lor mai mult timp decât se uită la fețele din propriul lor grup rasial. O privire prelungită este modul în care sugarii și copiii mici reacționează în mod obișnuit la informații noi, iar datele obținute sugerează faptul că diferența rasială este vizibilă pentru ei. Asta înseamnă că sunt capabili să observe și să acorde atenție diferențelor rasiale chiar înainte de a putea vorbi despre ele. Katz și Kofkin au descoperit, de asemenea, că în jurul vârstei de 3 ani copiii vor începe să aleagă să se joace cu oameni din rasa lor mai mult decât cu persoane din altă rasă.

Deși pot observa diferențe rasiale și chiar preferă membrii propriei rase, acest lucru nu înseamnă că acești copiii, la această vârstă, înțeleg rasa în același mod în care o fac adulții și nici nu înseamnă că sunt rasiști ​​în plină dezvoltare. Pentru copiii cu vârsta sub șapte ani, rasa – sau, mai degrabă, trăsăturile fizice, cum ar fi culoarea pielii, limba și textura părului – sunt doar semne că cineva este diferit de ei înșiși dintr-un anumit punct de vedere, așa cum în mod similar percep genul sau greutatea. Nu este neobișnuit sau nesănătos ca copiii să graviteze către cei care le sunt familiari atât de devreme în viață. Opiniile copiilor încep să aibă potențial negativ numai atunci când încep să lege aceste trăsături fizice de anumite defecte de caracter sau de comportament. Noi, adulții, suntem cei care atribuim răutate celor care pur și simplu doar observă anumite diferențe rasiale, fizice.

Deci, în sine, recunoașterea diferențelor rasiale nu este un motiv de alarmă – de fapt, dimpotrivă. De ani de zile, studiile au descoperit că tinerii care recunosc aceste tipuri de diferențe de la o vârstă fragedă arată o capacitate generală mai puternică de a identifica diferențe subtile între categorii precum culoarea, forma și dimensiunea – lucru care, la rândul său, a fost legat de performanțe mai ridicate la testele de inteligență. Cercetătorul Francis Aboud a descoperit că copiii cu vârste cuprinse între patru și șapte ani care arată această capacitate avansată de a identifica și clasifica diferențele au, de fapt, mai puține prejudecăți. Așadar, părinți, fiți liniștiți: când copiii observă și întreabă despre diferențele rasiale, acesta este un stadiu normal și sănătos de dezvoltare.

Acum vine partea dificilă: cum răspundeți acestor întrebări? De fapt, mulți părinți au ales să nu le răspundă. Acești părinți, adesea cu bune intenții, au îmbrățișat idealul discromatopsiei (acea condiție a celor care nu percep diferențele de culori). Ei presupun că, dacă își cresc copiii să nu observe și să nu recunoască diferențele rasiale, acest lucru îi va împiedica să devină rasisti.

Totuși, problema acestei abordări este că observăm cu toții diferențe. Când ne abținem de la a discuta despre rasă cu copiii noștri, putem să-i facem să fie confuzi și implicit să transmitem mesajul că este rău sau greșit să vorbim despre diferențele rasiale. Iar acest lucru poate să îi afecteze atât pe  copiii de culoare, cât și copiii albi. De exemplu, cercetătorii Phillip Bowman și Cleopatra Howard au descoperit că atunci când părinții afro-americani nu-și învățau copiii nimic despre rasă, acei copii se simțeau mai puțin pregătiți să facă față discriminării rasiale și, în general, aveau impresia că au mai puțin control asupra vieții lor și mediului în care trăiesc.

În loc să încerce să ignore rasa, cercetările sugerează că părinții ar trebui să fie mai proactivi. Le pot spune copiilor lor că este OK să recunoască și să vorbească despre diferențele rasiale, comunicând totuși, în același timp, că este greșit să ai prejudecăți rasiale. Cercetările mele cu 67 de familii cu diferențe etnice și rasiale, toate având copii sub vârsta de șapte ani, indică faptul că vorbitul despre și răspunsul la întrebările copiilor despre rasă îi poate ajuta să înțeleagă problemele legate de rasism și să devină mai toleranți. Am constatat că acei copii cu care părinții care au vorbit mai mult despre rasă au fost mai capabili să identifice rasismul atunci când l-au văzut și, de asemenea, au mai multe șanse să aibă opinii pozitive despre minoritățile etnice. Acest lucru a fost adevărat atât pentru familiile albe, cât și pentru familiile de culoare din studiul meu.

Alți cercetători au făcut descoperiri similare. Un studiu realizat de Aboud și Anna Beth Doyle a avut ca subiecți copii cu vârste între 9 și 11 ani care aveau atitudini de prejudecată față de minoritățile etnice, copii pe care îi plasau împreună cu alți copii cu vârste între 9 și 11 ani care aveau credințe mai puțin părtinitoare. Cercetătorii le-au cerut copiilor să vorbească timp de două minute despre unele dintre ideile și credințele despre rasă pe care le exprimaseră mai devreme în studiu, iar rezultatele au fost remarcabile: după aceste conversații, copiii cu un nivel ridicat de prejudecăți au arătat o scădere a prejudecăților și mai multă toleranță. Având în vedere impactul unei conversații de doar două minute cu un coleg, imaginați-vă ce ar putea însemna o întreagă copilărie de conversații cu părinții.

Deși există dovezi puternice care sugerează că părinții ar trebui să vorbească despre rasă cu cei mici, cercetătorii încă studiază cele mai bune modalități de a o face. Atât pentru familiile albe, cât și pentru familiile de culoare, există dovezi care sugerează că părinții ar trebui să evite un limbaj care induce frica în copiii lor, deoarece copiii nu vor ști cum să răspundă. De exemplu, a-i explica unui copil „Știi, oamenii vor fi răi cu tine și te vor trata nedrept pentru că ești din rasa X”, fără a-i oferi abilități de coping, empatie sau sprijin, poate provoca de fapt mai multă frică și, în consecință, mai multe prejudecăți față de alții. Dar, pe de altă parte, dacă vom continua acest tip de afirmații cu fraze precum „Dar asta nu înseamnă că ar trebui să fim răi cu ceilalți” sau „Dar acei oameni nu știu cu adevărat cât de grozav ești și cât de special este să fii X” sau „Și dacă se întâmplă acest lucru, poți veni la mine și te voi ajuta”, acest lucru poate oferi de fapt sprijinul și abilitățile de coping de care au nevoie copiii pentru a face față unei astfel de discriminări.

Alte cercetări efectuate de Bowman și Howard sugerează că a-i ajuta pe copii să se simtă mândri de identitatea lor rasială sau etnică ajută la creșterea stimei de sine, cu avertismentul că lecțiile de mândrie nu ar trebui să submineze alte grupuri. Cu alte cuvinte, mesajul nu ar trebui să fie „Suntem mult mai buni și mai deștepți decât cei din grupul Y”, ci mai degrabă ar trebui să arate sprijin către alte grupuri: „Știi, unii Y fac lucrurile așa și asta este minunat. Noi, pe de altă parte, facem lucrurile diferit, dar și asta este chiar frumos”. A-i învăța pe copii despre mândrie și despre cum să înțeleagă diferențele din jurul lor poate fi de fapt un act de predare și susținere a toleranței.

Înainte de orice, totuși, se pare că simplul fapt de a purta aceste conversații despre rasă poate să ajute. Deoarece cercetările arată că micuții observă și încearcă să dea sens rasei încă de la vârsta de șase luni, aceste conversații pot începe când sunt foarte tineri. În acest scop, este important să îi faci pe copii să se simtă confortabil abordând acest subiect. Asta înseamnă că părinții ar trebui să încerce să evite ca rasa să pară un subiect atât de important, mare sau intimidant încât copiii să ajungă să creadă că este în afara limitelor, că este tabu pentru ei. De asemenea, părinții ar trebui să încerce să nu îi facă pe copii să se simtă incomod sau nepotriviți atunci când le vine să pună întrebări despre rasă. Una dintre cele mai bune modalități prin care părinții pot face acest lucru este să exerseze vorbitul despre rasă (cu prietenii, cu ceilalți, cu colegii) pentru a-și putea reduce propria lor anxietate înainte de a discuta aceste probleme cu copiii lor. Există site-uri web, camere de chat și organizații care ajută părinții să facă acest tip de exercițiu. Un loc de început este blogul Anti-Racist Parent, unde părinții discută despre eforturile lor de a crește copii care sunt conștienți în privința raselor.

Așadar, părinți, data viitoare când vă aflați într-un loc de joacă și vă auziți copilul spunând ceva care pare confuz din punct de vedere rasial sau chiar ofensator, nu fiți jenați. Nu îi certați și nu încercați să îi faceți forțat să tacă. Și nu încheiați conversația cu „Nu se spun astfel de lucruri”. În schimb, ați putea dori să încercați „Hmm, hai să vorbim un pic mai mult despre asta”

Publicat pe

Frumoasa și bestia: o lecție despre prejudecăți și etichetare

Laura Sava (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

M-am tot gândit de ceva timp ce anume să fac eu pentru această tema, iar acum mi-a venit în minte această poveste, bine cunoscută încă de mici ,,Frumoasa și Bestia”. Nu știu câți dintre voi ați observat, dar încă de la început le  avem tendința de a pune „etichete” drept nume. Frumoasa era o persoană modestă care mereu își ajuta familia, mulțumindu-se cu haine simple. Tatăl ei merge să recupereze din rămășițele vapoarelor spulberate de o cumplită furtună, dar se rătăcește pe drum din cauza ninsorii și ajunge într-un loc nepătruns unde a înnoptat și a fost îngrijit cu mare atenție. Negustorul, tatăl Frumoasei, se umple cu forțe proaspete și dorește să pornească la drum și văzând o tufă frumoasă de trandafiri îi rupe fetei un trandafir. Atunci bestia începe să se enerveze și îi cere să își aducă fata acolo pentru a o ține captivă.

Povestea în sine cred că o cunoaște toată lumea… așa că aș dori să vă prezint gândurile mele cu privire la această poveste. De cele mai multe ori, chiar și noi, avem obișnuința de a le pune etichete oamenilor fără să cunoaștem povestea din viața lor și din această cauză se ajunge la rasism. Noi trebuie să le prezentăm copiilor și chiar și nouă (tare des uităm că nu suntem perfecți) frumusețea interioară a unei persoane, în ciuda aspectului fizic sau a modului de a se îmbrăca. În multe cazuri, frumusețea interioară  este insuflată de educația primită de la părinți și se dezvoltă  în urma unor încercări întâmpinate pe parcursul vieții. De exemplu, Frumusețea castelului unde stătea bestia era ceva de neînchipuit, rar văzut, dar ce folos are?! Pe cât de frumos era acest castel, pe atât de trist și părăsit era.

De multe ori suntem puși în situații penibile pentru că gura noastră ne ia pe dinainte și degeaba îți mai pare rău… pentru că s-ar putea să nu mai conteze tare mult niște scuze. Suntem toți atât de diferiți și fiecare suntem tare dificili într-un fel sau altul, dar totuși, cine suntem noi să judecăm pe altul și să punem diverse etichete oamenilor? Chiar și din poveștile celor mici putem învățat ceva, Frumusețea interioară este cea mai importantă, eticheta pusă de o anumită persoană nu definește cu adevărat cine suntem noi.

Nu te lasă influențat de părerea altuia!

Publicat pe

Care este super-competența ta, învățătorule?

O carte de Lorena Muț (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)

Dragă cititor,

Aș dori să îți adresez o simplă întrebare: când te-ai întâlnit ultima dată cu tine? Când ai stat la taifas cu emoțiile, gândurile și alegerile tale? 

Mintea caută neîncetat nu doar hrană pentru gândire, ci o hrană pentru a-i confirma identitatea, pentru sentimentul de sine. Acest sentiment al realității, al responsabilității și al conectării cu cel din interiorul tău îl vei regăsi în X-Man. Cine este X-Man și ce îl determină să pornească la un drum al ascultării chemării interioare, al căutării identității vei descoperi cu siguranță, reflectând, la cuvintele și pasajele cărții scrise de mine, pentru tine, oricine ai fi și oriunde te-ai afla!

Călătoria ta, a omului aflat la răscruce de drumuri, spre viitor, spre alegerea unui singur drum care să te definească întrutotul va aduce cu sine o serie de calități, competențe abilități pe care nici nu știai că le-ai primit. În acest fel, povestea lui X-man, devine povestea ta, o lecție care ne  demonstrează cât de uşor trece omul pe lângă fericire, satisfacţie interioară, dorind mai mereu să caute și să aleagă drumul corect pentru viața și cariera sa.  Sunt extrem de multe articole în ziare, publicații postate pe internet care ne oferă sfaturi pentru a alege responsabil și cu deplină hotărâre, dar niciunul nu oferă un exemplu de urmat. Cartea electronică „Care este super competența ta învățătorule?’’ devine o lecție de Educație civică, o lecție și o trăire intensă a responsabilității, a fi un exemplu de responsabilitate și asumare ! Poate te întrebi acum, de ce? Toate întrebările, răspunsurile, certitudinile și îndoielile, bucuriile și întristările ivite și trăite de fiecare personaj în parte (Cei Patru Fantastici), redau în cuvinte și imagini de o frumusețe și o profunzime copleșitoare, adevărul central pe care ni-l creionează Educația civică, și anume: fiecare om, fiecare cetățean trebuie să își dezvolte abilitățile și competențele care devin competențe și abilități cheie în integrarea sa armonioasă în societate.

Așadar,  tu, cititor însetat după  înțelegere și o trăire dincolo de tiparele societății, fii tu cel care hotărăște când, cum și cât de repede evoluezi, cât de mult lupți și cauți ce consideri că îți lipsește, așa cum vei trăi alături de X-man și prietenii săi!   Stabileşte-ţi ţeluri, dar fii conştient/ă că a ajunge la destinaţie nu e chiar aşa de important. Când ceva se naşte din prezenţă, înseamnă că acest moment nu este un mijloc pentru a atinge un ţel: acţiunea este în sine împlinire clipă de clipă. Deja nu mai reduci clipa acum la un mijloc pentru a atinge un ţel, adică ceea ce înseamnă conştiinţa.

Și nu uita să te întrebi mereu: Cine sunt  cu adevărat? Am făcut eu azi ceva, într-un mod responsabil, pentru a-mi realiza visul?

De aici poți descărca în format pdf cartea Lorenei Muț: Care este super-competența ta, învățătorule?