Miriam Moț
Nu credeam că în secolul XXI voi prinde vremurile pe care le prind acum. Când am intrat pe băncile facultății nu mi-aș fi imaginat în vreun fel sau altul că s-ar putea ca mai bine de jumătate de facultate să o fac în mediu online. Dar viața nu îți oferă de fiecare dată lucrurile la care te-ai aștepta. Nu noi creăm contextul, dar noi avem puterea de a trăi în așa fel încât să nu lăsăm lucrurile care se întâmplă să ne afecteze. Nu la o intensitate mult peste limită. Nu voi vorbi despre o gândire pozitivă, în sensul exagerat al cuvântului, așa cum au unii obiceiul să o facă. Voi vorbi și voi încerca să promovez o gândire rațională, o gândire flexibilă, o gândire în care scopurile și dorințele sunt formulate în termeni preferențiali, nu categorici.
Cu toții suntem familiarizați cu ceea ce se întâmplă la ora actuală între Rusia și Ucraina. Desigur, cunoaștem în parte. Adevărul, ca de fiecare dată ne este ascuns și probabil niciodată nu vom ști ce anume a dus la declanșarea acestui război, la fel cum nu vom ști nici interesele care au susținut cei 2 ani de pandemie de până acum. Nu urmează o lecție de politică, nicidecum, e o lecție de conștientizare, spun eu, o încercare de a atrage atenția asupra a ceea ce contează.
Cine și-ar fi dorit 2 ani de pandemie, care, chipurile s-a sfârșit ca prin minune odată cu izbucnirea războiului? Cine își dorește un război? Război cu arme în vremurile noastre? Pare că trăim o realitate extrasă din filme. E un fel de râsu’-plânsu’, dar mai mult de plâns pentru cei aflați la mijloc. Cu siguranță oamenii de rând, ucrainienii și nici rușii, nu își doresc să se întâmple ce se întâmplă acum, dar se pare că nu ține de ei. Și ce e de făcut? Să înceapă din nou panica, așa cum a început cu pandemia? Se pare că degeaba am trecut prin pandemie. Istoria se repetă la nici doi ani distanță. Din nou se golesc rafturile magazinelor, din nou e propagandă în mass-media. Aceeași voce care inducea teama irațională dusă la depresie mobilizează din nou oamenii în aceeași direcție.
Da, e război. Da, a fost (și mai mult ca sigur încă este) pandemie. Da, e un motiv de îngrijorare. E normal să ne fie teamă, dar e normal să ne panicăm? Îngrijorarea ne direcționează spre soluții. Panica spre depresie. Chiar asta se vrea să se întâmple din nou? Și dacă cei din frunte (aruncăm vina pe ei, că nu avem pe cine) ar vrea să ne inducă într-o astfel de stare, noi ne lăsăm mânați de ei încoace și încolo? Chiar nu avem un pic de autonomie emoțională, puțin control și gestionare a situației? Dacă suntem conștienți că nu de noi ține ce se întâmplă în jurul nostru – și s-a demonstrat acest lucru – tot ce ne rămâne de făcut e să ne direcționăm atenția asupra felului în care percepem realitatea înconjurătoare.
Pandemia a provocat mari daune. S-au înregistrat multe decese. Nu vreau să minimalizez efectele cauzate de pandemie. Dar am stat să analizăm câte probleme psihologice a cauzat această panică indusă pe urma pandemiei? Același lucru se întâmplă acum cu războiul. Aduce o spărtură în viețile multora, ruinează visele tinerilor, desparte familii, ucide viitorul copiilor. E grav. E o situație critică. E iluzoriu să ne gândim la fericirea cuplurilor despărțite, la bucuria părinților goniți de lângă copii și la copiii rămași orfani la vârste atât de fragede. Dar ca în orice situație, stilul de gândire este cel care face diferența între un om sănătos și unul cu probleme psihologice. Cum am putea ajuta refugiații înainte de a ne ajuta pe noi? Ce emoții le-am transmite dacă panica ni s-ar citi în glas? Cum să-i scoatem pe ei din anxietate, dacă acolo ne situăm și noi? Și, mai grav, ce am face noi dacă am fi în locul lor? Cum am percepe toată situația? Cum am ieși din ea?
Dar, dacă la capitolul gestionării emoțiilor stăm prost (bine ar fi să nu mai fie cazul), poate compensăm puțin cu generozitatea (unii dintre noi). Am avut un început bun ca popor, în ceea ce privește ajutorul acordat refugiaților. S-au mobilizat oamenii, s-au mobilizat bisericile și în cele din urmă și statul; s-a oferit ajutor fără preget, dar, la fel ca de fiecare dată, apar și cârcotașii, oamenii care susțin că ucrainienilor le merge mult mai bine decât nouă și nu merită ajutorul acordat. Aceștia sunt oamenii cu o gândire irațională.
Nu contest, probabil nu ne ridicăm la nivelul lor financiar. Sau, nu ne-am ridicat. Probabil mulți dintre noi nici nu am visat la mașinile pe care ei le conduc, după cum spun unii și alții. Dar acum e război. E o altă poveste. Acești oameni au rămas fără case. Nu mai au un loc al lor ferit de pericol. Și dacă vă poticniți în ”bogătașii” de la volane, de ce pedepsiți femeile cu copii care se târăsc în cozi infernale? Din nou se dă dovadă de o evaluare globală a gândirii. Din nou punem toți oamenii în aceeași ”oală” și ne spălăm pe mâini, ca de fiecare dată, fiindcă nu avem în noi sădit nici simțul civic și nici bunul simț.
Se prea poate ca în trecut ucrainienii să fi greșit față de ruși, față de noi, față de toți, dar acum nu e vorba despre ce fac puterile lumii, e vorba despre oamenii de rând, e vorba despre cei care nu au nici o vină. Acum nu vorbim despre bogații Ucrainei, nici despre președinți și oameni de stat. Acum este vorba despre cei aflați în impas. Că ar fi din nou o propagandă a mass-mediei, că sunt alte scopuri aflate la mijloc, nu contest. Invit doar oamenii care nu vor să ajute să tacă, să nu facă un rău în plus. Și, da, faptul că românii se mobilizează pentru străini, ignorându-și semenii lor de-o viață, nu e un lucru de cea mai mare laudă. Consider că, în primul rând, ar trebui întinsă mâna celui aflat lângă tine și apoi străinului, pe temeiul versetului: „Dacă nu poartă cineva grijă de ai lui, și mai ales de cei din casa lui, s-a lepădat de credinţă și este mai rău decât un necredincios.”, dar lucrul acesta nu împiedică ajutorul acordat refugiaților, mai ales că pe săraci i-am avut dintotdeauna cu noi și până acum, nu ne-am îngrămădit foarte tare să le fim solidari.
Închei cu un singur gând și anume: „Ceea ce face farmecul unui om este bunătatea lui”, o valoare după care ar trebui să se ghideze viața cu sens a fiecăruia dintre noi, indiferent de ceea ce ne rezervă viitorul. Nu uita, „Dacă știi să faci un bine și nu îl faci săvârșești un păcat!”.