Daria Fetea (studentă anul III, Pedagogia învățământului primar și preșcolar)
Dragi cititori, vin azi în atenția voastră cu un subiect delicat (aș spune), care de multe ori ne ridică semne de întrebare și aprinde în noi dorința de a ne exprima opinia. Eu deocamdată sunt străină de acest subiect, deoarece nu mă încadrez în categoria ”părinți ”, dar voi trata acest subiect din postura de viitor cadru didactic.
De foarte multe ori am fost martoră la luarea unor decizii în familie sau la dispute dintre părinți și copii și pot spune că nu am fost mulțumită de direcția în care s-au îndreptat lucrurile. Concepții de genul „Pe vremea mea altfel erau lucrurile”, „Pe vremea mea copiii nu își contraziceau părinții ”, mi se par total eronate. Din modul în care am perceput eu lucrurile a contrazice, de fapt însemna, în acest caz, a-ți exprima propria opinie, asta face referire strict la o dispută la care am luat parte ca telespectator. Acesta este un caz particular, dar din păcate astfel de gândiri chiar se întâlnesc foarte des, iar aici ar fi cazul să ne ridicăm semne de întrebare. Cine greșește? Cine nu abordează subiectul așa cum ar trebui, adică cu maturitate? De ce părinții se impun în fața copiilor doar pentru că pot? De ce atunci când părintele interzice copilului un lucru, nu își argumentează decizia?
Consider că astfel de probleme la nivel de familie se pot remedia foarte ușor dacă discuțiile s-ar desfășura într-un cadru calm, degajat unde fiecare membru al familiei să poată să își exprime opinia și crezul în legătură cu subiectul pus în discuție. De altfel, ca și părinte, trebuie să iei în considerare și faptul că nivelul de gândire între copil și părinte este clar diferit, așadar ca și părinte trebuie să te pui în locul copilului, să te cobori la nivelul lui și să încerci să înțelegi lucrurile și din perspectiva acestuia, iar mai apoi să luați o decizie, împreună.
Un alt subiect care este în strânsă legătură cu abordarea luării deciziilor în familie este asumarea responsabilității față de copii. În acest semestru, la stagiul de practică la clasa I, am întâlnit un băiețel cu cerințe educaționale speciale. În primă fază, înainte de al cunoaște mai îndeaproape, îmi părea un băiețel tipic, nu îl distingeam dintre ceilalți copii, însă, apropiindu-mă de el, lucrând cu el, mi-am dat seama de situația sa specială. Am început să îmi dau seama de acest lucru prin faptul că citea foarte greu, dintr-o propoziție formată din 5 cuvinte reușea să citească 2-3, dar și acelea cu mult ajutor și pe silabe. În timpul orelor, trebuia să îl verific constant, deoarece nu scria chiar și dacă răspunsul era scris și pe tablă, iar eu îl repetam de cel puțin 4 ori.
Când i-am semnalat această problemă învățătoarei, mi-a spus că știe despre băiețel că este diferit față de restul clasei, chiar ea a descoperit acest lucru la el, doar că părinții nu fac nimic în acest sens, iar când vine vorba de profesor de sprijin, nici nu vor să audă. Sincer, când am auzit acest lucru am zis că așa ceva nu este posibil în zilele noastre. Adică acel copil radia de fericire, un copil cu potențial, dacă lucram cu el se descurca foarte bine, dar trebuia să fiu în permanență lângă el, iar acest lucru nu era posibil, dat fiind că mai aveam alți 29 de copii de care trebuia să mă ocup. Faptul că un părinte nu acceptă, nu își asumă faptul că copilul său este diferit față de restul copiilor, mi se pare ireal, josnic și de neiertat. Adică, tu ca părinte, care ești singurul sprijin al copilului tău, singura persoană îndreptățită în a lua decizii în favoarea copilului tău, nu o faci, alegi varianta de a nega situația în care te afli, dar nu conștientizezi că astfel copilul tău are de pierdut.
În legea învățământului special și special integrat, în articolul 48 alineatele 1,2 și 3 ni se spune în felul următor:
” (1) Învățământul special și special integrat, organizat pentru persoanele cu cerințe educaționale speciale sau alte tipuri de cerințe educaționale, stabilite prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului, se realizează pentru toate nivelurile de învățământ, diferențiat, în funcție de tipul și gradul de deficiență.
(2) Învățământul special și special integrat este gratuit și este organizat, de regulă, ca învățământ cu frecvență. În funcție de necesitățile locale, acesta se poate organiza și sub alte forme, în conformitate cu legislația în vigoare.
(3) Guvernul elaborează reglementări specifice pentru serviciile educaționale și de asistență, oferite copiilor cu cerințe educaționale speciale. ”
Cât timp legea îți oferă o astfel de oportunitate, îți oferă această șansă ca și copilul tău să primească o educație aleasă și un mediu favorabil cerințelor și nevoilor sale, de ce să nu vrei să beneficiezi de ele? Acest lucru îmi este foarte greu de înțeles.
Despre astfel de responsabilități am dorit să vă vorbesc, pentru că sincer acest copil, ca și mulți alții nu au nicio vină în toată povestea aceasta. Din cele spuse de învățătoare părinții i-au comunicat că îl va muta pe copil la o altă școală, pe premisa că învățătoarea nu se ocupă de el așa cum ar trebui.
Așadar, dragii mei, vă las pe voi să trageți concluziile deoarece pe mine mă depășește această situație. Faptul că lucrurile nu sunt discutate în familie și transparența nu este resimțită de către toți membrii acesteia, duce la astfel de situații care în timp vor atrage după sine urmări, iar cineva va avea de suferit în urma unor astfel de comportamente.
Consider că pentru a remedia astfel de probleme, în primul rând este nevoie de sinceritate, curaj, o relație foarte apropiată între învățător, părinte și copil, iar mai apoi puterea de a accepta situația și dorința de a face o schimbare în acest sens. Când acest pas este făcut, acelui copil i se oferă șansa de a se ridica din starea în care se află și treptat i se oferă oportunitatea de a înregistra un progres pe ambele planuri: familial și școlar. Când cele două planuri se vor afla în echilibru și în strânsă legătură unul cu celălalt, abia atunci putem vorbi despre reușita asumării responsabilității față de copil.