Allison Briscoe-Smith
Articol apărut în 1 iunie 2008 în Greater Good Magazine, revista Centrului The Greater Good Science pentru cercetarea stării de bine. Traducere: Dan Pătroc (https://greatergood.berkeley.edu/article/item/rubbing_off)
Despre autor: dr. Allison Briscoe-Smith este membru senior al Greater Good Science Center și profesor asistent și Director pentru diversitate, echitate și incluziune la Institutul Wright.
Cu ani înainte să devin psiholog pentru copii, am fost profesor de înot și am predat la grădiniță. Îmi amintesc că lucram în apă într-o zi cu o fetiță albă de patru ani care a început să mă frece pe braț.
– „Se ia?” A întrebat ea.
– „Ce să se ia?” am întrebat-o înapoi.
„Negrul.” Își freca brațul pe al meu ca și cum ar fi vrut să ia din culoarea pielii mele pe a ei. Mama ei, care stătea lângă noi a scos un sunet de șoc. S-a întors spre mine, palidă și jenată. „Nu știu unde o i-o fi venit ideea”, a spus ea. „Nu vorbim niciodată despre … lucruri de genul acesta”. Și-a scos fiica din apă și a încheiat lecția, făcându-i „șșșș…” și îndemnând-o să tacă în timp ce plecau.
În calitate de profesor, mai auzisem și înainte acest tip de comentarii din partea copiilor, direcționate nu doar către mine, ci și către alți copii sau adulți – iar după aceasta asistam inevitabil la privirile prăbușite de pe fețele părinților lor. Părinții obișnuiau să întrebe: „De unde iau copiii ideile astea? Nici măcar nu pot face încă diferența între rase, nu?”. Sau „Asta înseamnă că puiul meu va fi rasist?” Sau deveneau defensivi: „Nu îi învățăm așa ceva acasă”, „Avem o mulțime de prieteni de rase diferite”, „Nici măcar nu vorbim despre rase acasă, așa că de unde să știe ce este asta?”.
În munca mea cu copiii în calitate de profesor și ca psiholog, am constatat că cercetarea științifică poate atenua temerile multor părinți. Deși nu există un răspuns ușor la întrebarea „Cum să cresc un copil tolerant?”, cercetările oferă câteva sugestii constructive pentru modul în care copiii învață despre rasă și când și cum să discutăm acest subiect cu ei.
Să începem cu începutul: copiii văd sau bagă în seamă rasa? Răspunsul este că da, copiii văd și observă diferențe rasiale încă de la o vârstă fragedă, chiar și în copilăria timpurie. De fapt, mai multe studii efectuate de psihologii Phyllis Katz și Jennifer Kofkin au descoperit că sugarii și copiii foarte mici (de la 6 la 18 luni) vor privi fețele oamenilor dintr-o rasă diferită de a lor mai mult timp decât se uită la fețele din propriul lor grup rasial. O privire prelungită este modul în care sugarii și copiii mici reacționează în mod obișnuit la informații noi, iar datele obținute sugerează faptul că diferența rasială este vizibilă pentru ei. Asta înseamnă că sunt capabili să observe și să acorde atenție diferențelor rasiale chiar înainte de a putea vorbi despre ele. Katz și Kofkin au descoperit, de asemenea, că în jurul vârstei de 3 ani copiii vor începe să aleagă să se joace cu oameni din rasa lor mai mult decât cu persoane din altă rasă.
Deși pot observa diferențe rasiale și chiar preferă membrii propriei rase, acest lucru nu înseamnă că acești copiii, la această vârstă, înțeleg rasa în același mod în care o fac adulții și nici nu înseamnă că sunt rasiști în plină dezvoltare. Pentru copiii cu vârsta sub șapte ani, rasa – sau, mai degrabă, trăsăturile fizice, cum ar fi culoarea pielii, limba și textura părului – sunt doar semne că cineva este diferit de ei înșiși dintr-un anumit punct de vedere, așa cum în mod similar percep genul sau greutatea. Nu este neobișnuit sau nesănătos ca copiii să graviteze către cei care le sunt familiari atât de devreme în viață. Opiniile copiilor încep să aibă potențial negativ numai atunci când încep să lege aceste trăsături fizice de anumite defecte de caracter sau de comportament. Noi, adulții, suntem cei care atribuim răutate celor care pur și simplu doar observă anumite diferențe rasiale, fizice.
Deci, în sine, recunoașterea diferențelor rasiale nu este un motiv de alarmă – de fapt, dimpotrivă. De ani de zile, studiile au descoperit că tinerii care recunosc aceste tipuri de diferențe de la o vârstă fragedă arată o capacitate generală mai puternică de a identifica diferențe subtile între categorii precum culoarea, forma și dimensiunea – lucru care, la rândul său, a fost legat de performanțe mai ridicate la testele de inteligență. Cercetătorul Francis Aboud a descoperit că copiii cu vârste cuprinse între patru și șapte ani care arată această capacitate avansată de a identifica și clasifica diferențele au, de fapt, mai puține prejudecăți. Așadar, părinți, fiți liniștiți: când copiii observă și întreabă despre diferențele rasiale, acesta este un stadiu normal și sănătos de dezvoltare.
Acum vine partea dificilă: cum răspundeți acestor întrebări? De fapt, mulți părinți au ales să nu le răspundă. Acești părinți, adesea cu bune intenții, au îmbrățișat idealul discromatopsiei (acea condiție a celor care nu percep diferențele de culori). Ei presupun că, dacă își cresc copiii să nu observe și să nu recunoască diferențele rasiale, acest lucru îi va împiedica să devină rasisti.
Totuși, problema acestei abordări este că observăm cu toții diferențe. Când ne abținem de la a discuta despre rasă cu copiii noștri, putem să-i facem să fie confuzi și implicit să transmitem mesajul că este rău sau greșit să vorbim despre diferențele rasiale. Iar acest lucru poate să îi afecteze atât pe copiii de culoare, cât și copiii albi. De exemplu, cercetătorii Phillip Bowman și Cleopatra Howard au descoperit că atunci când părinții afro-americani nu-și învățau copiii nimic despre rasă, acei copii se simțeau mai puțin pregătiți să facă față discriminării rasiale și, în general, aveau impresia că au mai puțin control asupra vieții lor și mediului în care trăiesc.
În loc să încerce să ignore rasa, cercetările sugerează că părinții ar trebui să fie mai proactivi. Le pot spune copiilor lor că este OK să recunoască și să vorbească despre diferențele rasiale, comunicând totuși, în același timp, că este greșit să ai prejudecăți rasiale. Cercetările mele cu 67 de familii cu diferențe etnice și rasiale, toate având copii sub vârsta de șapte ani, indică faptul că vorbitul despre și răspunsul la întrebările copiilor despre rasă îi poate ajuta să înțeleagă problemele legate de rasism și să devină mai toleranți. Am constatat că acei copii cu care părinții care au vorbit mai mult despre rasă au fost mai capabili să identifice rasismul atunci când l-au văzut și, de asemenea, au mai multe șanse să aibă opinii pozitive despre minoritățile etnice. Acest lucru a fost adevărat atât pentru familiile albe, cât și pentru familiile de culoare din studiul meu.
Alți cercetători au făcut descoperiri similare. Un studiu realizat de Aboud și Anna Beth Doyle a avut ca subiecți copii cu vârste între 9 și 11 ani care aveau atitudini de prejudecată față de minoritățile etnice, copii pe care îi plasau împreună cu alți copii cu vârste între 9 și 11 ani care aveau credințe mai puțin părtinitoare. Cercetătorii le-au cerut copiilor să vorbească timp de două minute despre unele dintre ideile și credințele despre rasă pe care le exprimaseră mai devreme în studiu, iar rezultatele au fost remarcabile: după aceste conversații, copiii cu un nivel ridicat de prejudecăți au arătat o scădere a prejudecăților și mai multă toleranță. Având în vedere impactul unei conversații de doar două minute cu un coleg, imaginați-vă ce ar putea însemna o întreagă copilărie de conversații cu părinții.
Deși există dovezi puternice care sugerează că părinții ar trebui să vorbească despre rasă cu cei mici, cercetătorii încă studiază cele mai bune modalități de a o face. Atât pentru familiile albe, cât și pentru familiile de culoare, există dovezi care sugerează că părinții ar trebui să evite un limbaj care induce frica în copiii lor, deoarece copiii nu vor ști cum să răspundă. De exemplu, a-i explica unui copil „Știi, oamenii vor fi răi cu tine și te vor trata nedrept pentru că ești din rasa X”, fără a-i oferi abilități de coping, empatie sau sprijin, poate provoca de fapt mai multă frică și, în consecință, mai multe prejudecăți față de alții. Dar, pe de altă parte, dacă vom continua acest tip de afirmații cu fraze precum „Dar asta nu înseamnă că ar trebui să fim răi cu ceilalți” sau „Dar acei oameni nu știu cu adevărat cât de grozav ești și cât de special este să fii X” sau „Și dacă se întâmplă acest lucru, poți veni la mine și te voi ajuta”, acest lucru poate oferi de fapt sprijinul și abilitățile de coping de care au nevoie copiii pentru a face față unei astfel de discriminări.
Alte cercetări efectuate de Bowman și Howard sugerează că a-i ajuta pe copii să se simtă mândri de identitatea lor rasială sau etnică ajută la creșterea stimei de sine, cu avertismentul că lecțiile de mândrie nu ar trebui să submineze alte grupuri. Cu alte cuvinte, mesajul nu ar trebui să fie „Suntem mult mai buni și mai deștepți decât cei din grupul Y”, ci mai degrabă ar trebui să arate sprijin către alte grupuri: „Știi, unii Y fac lucrurile așa și asta este minunat. Noi, pe de altă parte, facem lucrurile diferit, dar și asta este chiar frumos”. A-i învăța pe copii despre mândrie și despre cum să înțeleagă diferențele din jurul lor poate fi de fapt un act de predare și susținere a toleranței.
Înainte de orice, totuși, se pare că simplul fapt de a purta aceste conversații despre rasă poate să ajute. Deoarece cercetările arată că micuții observă și încearcă să dea sens rasei încă de la vârsta de șase luni, aceste conversații pot începe când sunt foarte tineri. În acest scop, este important să îi faci pe copii să se simtă confortabil abordând acest subiect. Asta înseamnă că părinții ar trebui să încerce să evite ca rasa să pară un subiect atât de important, mare sau intimidant încât copiii să ajungă să creadă că este în afara limitelor, că este tabu pentru ei. De asemenea, părinții ar trebui să încerce să nu îi facă pe copii să se simtă incomod sau nepotriviți atunci când le vine să pună întrebări despre rasă. Una dintre cele mai bune modalități prin care părinții pot face acest lucru este să exerseze vorbitul despre rasă (cu prietenii, cu ceilalți, cu colegii) pentru a-și putea reduce propria lor anxietate înainte de a discuta aceste probleme cu copiii lor. Există site-uri web, camere de chat și organizații care ajută părinții să facă acest tip de exercițiu. Un loc de început este blogul Anti-Racist Parent, unde părinții discută despre eforturile lor de a crește copii care sunt conștienți în privința raselor.
Așadar, părinți, data viitoare când vă aflați într-un loc de joacă și vă auziți copilul spunând ceva care pare confuz din punct de vedere rasial sau chiar ofensator, nu fiți jenați. Nu îi certați și nu încercați să îi faceți forțat să tacă. Și nu încheiați conversația cu „Nu se spun astfel de lucruri”. În schimb, ați putea dori să încercați „Hmm, hai să vorbim un pic mai mult despre asta”